Omul oftă.

— Greşeala dumneavoastră ar fi fost fatală pentru NASA şi pentru preşedinte.

— Nu ar fi putut apărea într-un moment mai nepotrivit. Ekstrom era îngrozit. I-am promis rezolvarea problemei în timpul următoarei misiuni a navetei spaţiale. Era o simplă chestiune de schimbare a procesorului care ţinea în spate sistemul software PODS. Numai că o astfel de rezolvare venea un pic cam târziu. Am fost trimis acasă, în concediu fără plată, un eufemism pentru a nu se spune că am fost concediat. Asta se întâmpla acum o lună.

— Şi totuşi aţi apărut la televiziune, acum două săptămâni, anunţând că aţi găsit o cale de evitare a problemelor.

Harper se făcu mic de tot:

— A fost o greşeală teribilă. În ziua aceea, am primit un telefon disperat de la directorul administrativ. Mi-a spus că intervenise ceva, o posibilă cale de a-mi răscumpăra păcatele. Am venit imediat la birou şi m-am întâlnit cu el. Mi-a cerut să susţin o conferinţă de presă şi să spun întregii lumi că am descoperit o modalitate de a rezolva problemele aplicaţiei software PODS şi că urma să dispunem de date în câteva săptămâni. Mi-a mai zis că îmi va explica mai târziu de ce era nevoie de o asemenea conferinţă de presă.

— Şi dumneavoastră aţi fost de acord!

— Nu, am refuzat! O oră mai târziu însă, directorul era din nou în biroul meu, însoţit de consilierul principal al Casei Albe!

— Ce???

Gabrielle păru şocată de informaţie.

— Marjorie Tench?

"O creatură îngrozitoare", gândi Harper, dând încet din cap.

— Ea şi Ekstrom m-au pus să stau jos şi mi-au explicat că greşeala mea adusese NASA şi preşedintele Statelor Unite în pragul colapsului definitiv. Domnişoara Tench mi-a povestit despre planurile senatorului de a privatiza NASA. Mi-a mai spus că aveam o datorie faţă de preşedinte şi faţă de agenţia spaţială şi trebuia să îndrept lucrurile. Apoi mi-a explicat şi cum s-o fac.

Gabrielle se aplecă în faţă ca să audă mai bine:

— Continuaţi!

— Marjorie Tench m-a informat de faptul că, printr-un noroc chior, Casa Albă a interceptat dovezi geologice consistente, legate de un meteorit uriaş care e îngropat în gheţarul Milne. Unul dintre cei mai mari meteoriţi din istorie. O astfel de descoperire ar fi însemnat un eveniment major pentru NASA.

Gabrielle părea uluită:

— Staţi aşa! Deci dumneavoastră afirmaţi că altcineva deja ştia că meteoritul se găsea acolo înainte ca PODS să îl descopere?

— Da. PODS n-a avut nimic de-a face cu descoperirea. Ekstrom ştia de existenţa meteoritului. Pur şi simplu, mi-a dat coordonatele şi mi-a spus să repoziţionez satelitul deasupra gheţarului şi să pretind că PODS a făcut descoperirea.

— Vă bateţi joc de mine!

— Asta a fost şi reacţia mea când mi s-a cerut să iau parte la acea cacealma. Au refuzat să-mi explice cum au aflat ei că meteoritul se afla acolo, iar domnişoara Tench insista că o astfel de chestiune era lipsită de importanţă şi că oportunitatea era una ideală ca să-mi spăl păcatele. Dacă puteam susţine că satelitul a localizat meteoritul, atunci NASA putea anunţa PODS drept un imens succes, astfel propulsându-l pe preşedinte în sondajele electorale de dinainte de alegeri.

Gabrielle aproape că rămăsese fără grai:

— Şi bineînţeles că nu se putea anunţa faptul că PODS a detectat un meteorit până ce nu se anunţa rezolvarea problemei cu software-ul satelitului.

Harper încuviinţă:

— De aici şi minciuna din conferinţa de presă. Am fost forţat să o spun. Tench şi directorul administrativ au fost complet lipsiţi de scrupule. Mi-au reamintit că am dezamăgit pe toată lumea — preşedintele finanţase proiectul PODS, NASA investise ani de zile pentru realizarea lui, iar acum eu ruinasem toate aceste eforturi cu o idioţenie în programare.

— Aşa că aţi fost de acord să daţi o mână de ajutor.

— N-am avut de ales. Dacă nu o făceam, cariera mea se ducea naibii. Iar adevărul era că, dacă n-aş fi comis acea eroare software, PODS ar fi descoperit şi singur meteoritul. Aşadar, pe atunci, mi s-a părut o minciună nevinovata. În acele clipe am acţionat spunându-mi că problema software avea oricum să fie rezolvată în câteva luni, odată cu noua misiune a navetei spaţiale, aşa că nu făceam decât să anunţ rezolvarea problemei un pic mai devreme.

Gabrielle scoase un fluierat uşor:

— O minciună mică pentru a scoate un avantaj din oportunitatea oferită de meteorit.

Harper se simţea rău doar vorbind despre asta:

— Aşa că… am făcut-o. Urmând ordinele lui Ekstrom, am ţinut o conferinţă de presă în care am anunţat că am găsit o cale de evitare a problemelor legate de aplicaţia de detectare a anomaliilor, apoi am aşteptat câteva zile şi am repoziţionat satelitul deasupra coordonatelor date de directorul administrativ. După aceea, urmând ierarhia adecvată de comandă, l-am sunat pe directorul EOS şi i-am relatat că PODS a localizat o anomalie serioasă de densitate în gheţarul Milne. I-am dat coordonatele şi i-am explicat că acea anomalie părea să fie suficient de densă ca să semene cu un meteorit. Entuziasmată la aflarea veştii, NASA a trimis o mică echipă de cercetare până în Milne pentru a extrage mostre. Din acel moment, operaţiunea a devenit strict secretă.

— Aşadar, habar n-aţi avut că meteoritul conţinea fosile până în noaptea asta?

— Nimeni de aici n-a ştiut. Suntem cu toţii şocaţi. Acum toţi mă socotesc un erou pentru găsirea dovezilor de viaţă extraterestră, iar eu nu ştiu ce să le răspund.

Gabrielle tăcu preţ de câteva minute şi îl studie intens pe Harper cu ochii ei negri:

— Dar dacă nu PODS a localizat meteoritul în gheaţă, de unde a ştiut Ekstrom că acesta se afla acolo?

— L-a descoperit altcineva mai întâi.

— Altcineva? Cine?

Harper oftă:

— Un geolog canadian pe nume Charles Brophy — un cercetător din insula Ellesmere. Se pare că omul efectua măsurători geologice asupra gheţii de pe gheţarul Milne când, din întâmplare, a descoperit urmele unui meteorit imens îngropat în gheaţă. A anunţat descoperirea prin radio, iar NASA a interceptat transmisia.

Gabrielle făcu ochii mari:

— Şi nu e acest canadian furios acum că NASA îşi atribuie toate meritele descoperirii?

— Nu, răspunse Harper, simţind un fior pe şira spinării. Lucru care a convenit tuturor, omul e mort.

Michael Tolland îşi închise ochii şi ascultă zumzetul motoarelor avionului. Renunţase să se mai gândească la meteorit până când nu aveau să ajungă înapoi în Washington. După părerea lui Corky, condrulele reprezentau o dovadă elocventă a faptului că roca din gheţarul Milne nu putea fi decât un meteorit. Rachel sperase să aibă un răspuns clar pentru William Pickering până la aterizare, dar presupunerile ei ajunseseră într-o fundătură odată cu problema condrulelor. Chiar dacă dovezile despre meteorit lăsau de dorit, roca aceea părea să fie autentică.

"Aşa să fie."

Rachel fusese, evident, serios zguduită de drama petrecută. În orice caz, Tolland era uimit de înverşunarea ei. Acum era concentrată puternic pe chestiunea pe care o avea de rezolvat — încercarea de a găsi o cale de elucidare definitivă a misterului meteoritului şi de a afla un răspuns la întrebarea legată de cei care încercaseră să-i omoare.

Cea mai mare parte a drumului, Rachel stătuse pe scaun lângă Tolland. Lui îi plăcuse să discute cu ea, în ciuda momentului tocmai potrivit. Cu câteva minute înainte, ea plecase spre toaletă, iar acum Tolland simţea, în mod ciudat, că îi ducea lipsa. Se întrebă cât timp trecuse de când dusese dorul unei femei — o altă femeie în afara Celiei.

— Domnule Tolland?

Tolland ridică privirea.

Pilotul îşi scosese capul din cabină:

— Mi-aţi cerut să vă informez când ajungem în raza de legătură telefonică cu vasul dumneavoastră. Vă pot face acum legătura, dacă doriţi.