— Cine sunt reporterii ăia?

Gabrielle simţea cum un val neaşteptat de mânie o cuprinde acum.

— Nu-ţi pot da nume. Îţi pot aranja o întâlnire. Sunt tipi inteligenţi. Înţeleg foarte bine legea de finanţare a campaniilor…

Yolanda ezită:

— Ştii, tipii ăştia cred chiar că Sexton are probleme cu banii — e chiar falit.

În tăcerea din birou, Gabrielle auzea ecoul acuzaţiilor lui Tench. "După ce a murit Katherine, senatorul a cheltuit cea mai mare parte a moştenirii pe investiţii proaste, confort personal şi cumpărarea a ceea ce părea o victorie confortabilă în alegerile primare. Acum şase luni, candidatul dumitale era falit."

— Oamenilor noştri le-ar plăcea să discute cu tine, zise Yolanda.

"Pun pariu că aşa e", gândi Gabrielle.

— Te sun eu înapoi!

— Pari ofticată.

— Niciodată pe tine, Yolanda. Niciodată pe tine. Mulţumesc!

Gabrielle închise.

Aţipit pe un scaun în faţa uşii apartamentului lui Sexton, un paznic se deşteptă la auzul soneriei de la telefonul său celular. Ridicându-se drept pe scaun, omul se frecă la ochi şi scoase telefonul din buzunarul de la piept.

— Da?

— Owen, aici e Gabrielle.

Paznicul lui Sexton îi recunoscu vocea.

— Oh, bună.

— Trebuie să vorbesc cu senatorul. Vrei să baţi în uşă în locul meu? Telefonul lui sună ocupat.

— E cam târziu.

— Sunt sigură că e treaz.

Gabrielle părea nerăbdătoare:

— E o urgenţă.

— Alta?

— Aceeaşi. Tu dă-mi-l la telefon, Owen! Chiar trebuie să-l întreb ceva.

Paznicul oftă şi se ridică în picioare:

— Bine, bine. O să bat în uşă.

Se întinse spre uşa apartamentului.

— Dar o fac doar pentru că el s-a bucurat că v-am dat drumul înainte.

Ezitând, omul întinse mâna să bată.

— Ce-ai spus?

Pumnul paznicului se opri în aer:

— Am spus că senatorul s-a bucurat că v-am dat drumul mai devreme. Aţi avut dreptate. N-a fost nici un fel de problemă.

— Tu şi senatorul aţi discutat pe tema asta?

Gabrielle părea surprinsă:

— Mda. Şi ce-i cu asta?

— Nimic, doar că nu credeam…

— De fapt, a fost cam ciudat. Senatorul a avut nevoie de câteva secunde ca să-şi amintească de faptul că aţi fost înăuntru. Cred că băieţii au dat pe gât mai multe pahare.

— Când aţi discutat, Owen?

— Imediat ce aţi plecat. S-a întâmplat ceva?

Câteva clipe de tăcere.

— Nu… nu. Ascultă, dacă mă gândesc mai bine, hai să nu-l deranjăm pe senator în clipa asta. O să continui să sun la telefon, iar dacă n-am noroc, o să revin şi atunci o să te rog iarăşi să baţi în uşă.

Paznicul îşi dădu ochii peste cap:

— Cum spuneţi, domnişoară Ashe.

— Mulţumesc, Owen. Scuze că te-am deranjat!

— Nici o problemă.

Paznicul închise, se aşeză înapoi pe scaun şi aţipi la loc.

Singură în biroul ei, Gabrielle rămase nemişcată câteva secunde înainte de a pune telefonul în furcă. "Sexton ştie că am fost în apartamentul lui… şi nu mi-a spus nimic?"

Ciudăţeniile din noaptea asta deveneau tot mai mari. Gabrielle sărise imediat la apelul senatorului, în vreme ce se afla la postul de televiziune ABC. Senatorul o uluise cu recunoaşterea necondiţionată a faptului că se întâlnea cu firme aerospaţiale şi că accepta bani din partea lor. Sinceritatea lui o convinsese Gabrielle. Chiar o ruşinase. Confesiunea lui părea acum mult mai puţin nobilă ca înainte.

"Mărunţişuri, zisese Sexton. Nimic ilegal."

Brusc, toate bănuielile vagi ale lui Gabrielle legate de senatorul Sexton păreau să revină la suprafaţă.

Afară, se auzea claxonul taxiului.

Comanda navei se făcea dintr-o încăpere din plexiglas, în formă de cub, situat mai sus cu două etaje faţă de puntea principală. De acolo, Rachel avea o vedere panoramică a mării care o înconjura din toate părţile, o privelişte pe care avu curajul să o admire o singură dată înainte de a se întoarce la chestiunea care o preocupa.

După ce îi trimisese pe Tolland şi pe Corky să o găsească pe Xavia, Rachel se pregătise să-l contacteze pe Pickering. Îi promisese directorului că îl va suna după ce va ajunge la destinaţie şi acum era nerăbdătoare să afle ce îi spusese Tench în cadrul întâlnirii.

Sistemul SHINCOM 2 100 al navei reprezenta o platformă digitală de comunicaţii cu care Rachel era destul de familiarizată. Ştia că orice convorbire prin acest sistem era sigură, câtă vreme era menţinută sub un anumit prag de timp.

Acum, după ce formase numărul lui Pickering, Rachel aştepta, ţinând strâns la ureche receptorul. Se aştepta ca Pickering să îi răspundă la primul apel. Însă telefonul suna în continuare.

Şase apeluri. Şapte. Opt…

Rachel îşi furişă privirea spre oceanul întunecat. Faptul că nu reuşea să dea de director o neliniştea şi mai mult decât apele mării.

Nouă. Zece. "Ridică odată receptorul!"

Începu să se plimbe pe loc, nervoasă. Ce naiba se întâmpla? Pickering îşi purta permanent telefonul cu el şi îi ceruse în mod expres să îl sune.

Închise după cincisprezece apeluri la care el nu îi răspunse.

Cu o îngrijorare, ridică telefonul şi formă din nou numărul.

Patru apeluri. Cinci.

"Unde naiba e?"

Într-un târziu, conexiunea păru să se stabilească. Rachel simţi un fior de uşurare, dar numai pentru câteva fracţiuni de secundă. De la capătul celălalt al liniei nu-i răspunse nimeni. Doar tăcerea.

— Alo, zise ea. Domnule director?

Trei clinchete rapizi.

— Alo? întrebă ea din nou.

Pe linie izbucniră un val de pârâituri, care explodară în urechea lui Rachel. Îndepărtă receptorul de urechea afectată. Zgomotele încetară brusc. Acum se auzeau o serie de tonuri oscilante rapide care pulsau la intervale de jumătate de secundă. Confuzia lăsă iute loc înţelegerii şi apoi fricii.

— Rahat!

Răsucindu-se spre comenzile din cabină, Rachel trânti receptorul la loc în furcă şi întrerupse legătura. Rămase câteva secunde ţintuită locului, întrebându-se dacă închisese la timp.

Cu două punţi mai jos, hidrolab-ul de pe Goya reprezenta un spaţiu extins de lucru, segmentat de tejghele lungi şi de insule pline de echipamente electronice — analizoare oceanice, analizoare de curenţi marini, profundoare, acoperitoare de fum, un răcitor mobil, computere şi o stivă de lăzi pentru depozitarea datelor şi a echipamentelor necesare bunei funcţionări a cercetării.

La intrarea lui Tolland şi a lui Corky, geologul navei, Xavia, se odihnea în faţa unui televizor. Femeia nici măcar nu se întoarse.

— Aţi rămas fără bani de bere? îi strigă ea peste umăr, gândindu-se probabil că i se întorseseră o parte dintre colegi.

— Xavia, zise Tolland. Sunt eu, Mike.

Femeia se răsuci în scaun şi înghiţi brusc bucata de sandviş pe care o mesteca.

— Mike? îngăimă ea, uluită.

Se ridică, închise televizorul şi veni spre ei, continuând să mestece:

— Credeam că s-au întors o parte din băieţi de la bar. Ce cauţi aici?

Xavia era o femeie voinică, cu piele măslinie şi cu o voce piţigăiată. Părea destul de ţâfnoasă. Femeia arătă înspre televizorul unde se transmiteau reluări ale documentarului lui Tolland de la locul descoperirii meteoritului:

— Nu ai stat prea mult pe gheţarul ăla, nu?

"A intervenit ceva", îi răspunse Tolland în gând.

— Xavia, sunt convins că îl recunoşti pe Corky Marlinson.

Femeia dădu din cap:

— E o onoare pentru mine, domnule!

Corky admira sandvişul din mâna ei:

— Chestia aia arată tare bine.

Xavia îi aruncă o privire ciudată.

— Am primit mesajul tău, îi spuse Tolland femeii. Spuneai ceva despre o greşeala în prezentarea mea? Vreau să discut cu tine pe tema asta.

Geologul se holbă la el, după care râse ascuţit:

— De-asta te-ai întors? Oh, Mike, pentru numele lui Dumnezeu, ţi-am spus că nu e vorba de nimic important. Doar te necăjeam. E clar că NASA ţi-a furnizat nişte date vechi. Inconsecvente. Serios vorbesc, doar vreo trei sau patru geologi marini din lume ar fi putut observa această trecere cu vederea!