— Isuse, îngăimă el. Ce naiba a mai fost şi şmecheria aia?

Tolland se simţi copleşit de un val de uşurare.

Rachel reuşise între timp să se ridice şi acum se strâmba din cauza durerii. Privi în preajmă:

— Trebuie să… plecăm de aici. Blocul ăsta de gheaţă e pe punctul de a se prăbuşi.

Tolland era total de acord. Singura întrebare era cum.

Nu aveau timp să se gândească la o soluţie. Deasupra lor, pe gheţar, începea să se audă un fâşâit ascuţit care le era cunoscut. Tolland se uită în sus şi zări două siluete îmbrăcate în alb, care ajunseseră la marginea gheţarului şi se opriseră în acelaşi timp. Cei doi oameni rămaseră pironiţi locului preţ de o clipă, zgâindu-se la prada lor ca nişte mari maeştri de şah savurând clipa dinainte de mutarea finală.

Delta One era surprins să vadă că cei trei fugari trăiesc. Ştia că lucrurile nu aveau să rămână aşa pentru mult timp. Victimele căzuseră pe o porţiune a gheţarului care îşi începuse deja plonjonul inevitabil spre ocean. Cei trei puteau fi neutralizaţi şi lichidaţi în acelaşi fel ca femeia care zăcea acum moartă, însă tocmai se ivise o soluţie mult mai "curată". O soluţie prin care cadavrele nu aveau să fie descoperite niciodată.

Când privi dincolo de marginea buzei de gheaţă, Delta One se concentră asupra crevasei crescânde, ce începuse să se întindă precum un şarpe între gheţar şi puiul de gheaţă. Bucata pe care stăteau fugarii era într-o poziţie extrem de nesigură… gata să se rupă şi să cadă în ocean în orice zi.

"De ce acea zi n-ar fi tocmai astăzi…?"

Pe gheţar, noaptea erau zguduiţi în permanenţă la câteva ore distanţă de bubuituri asurzitoare — sunetele bucăţilor de gheaţă care se desprindeau de gheţarul-mamă şi plonjau în ocean. Cine ar fi observat?

Cuprins de fiorul de adrenalină obişnuit în preajma unui nou asasinat, Delta One îşi introduse mâna în rucsacul cu provizii şi scoase de acolo un obiect greu, de forma unei lămâi. Un articol standard pentru echipele militare de asalt, obiectul era botezat "flash-bang", fiind, de fapt, o grenadă de impact neletală, ce dezorienta temporar inamicul prin generarea unei lumini orbitoare şi a unui zgomot asurzitor în urma exploziei. În noaptea asta însă, avea cu siguranţă să se dovedească a fi mortală.

Se postă în apropierea marginii, întrebându-se cât de adâncă era crevasa despărţitoare. Şase metri? Cincisprezece metri? Oricum nu mai conta. Planul lui funcţiona indiferent de adâncime.

Cu un calm exersat de-a lungul a nenumărate execuţii cu sânge rece, Delta One fixă o întârziere de zece secunde pe minipanoul de comandă al grenadei, scoase cuiul de siguranţă şi aruncă grenada în despărţitură. Minibomba plonjă în întuneric şi se făcu nevăzută.

După aceea, Delta One şi camaradul lui goniră înspre culmea ultimului dâmb şi aşteptară. Avea să fie o imagine de neuitat.

Chiar dacă era aproape inconştientă, Rachel Sexton îşi imagina cu destulă exactitate ce anume aruncaseră atacatorii în crevasă. Fără a-şi da exact seama dacă Michael Tolland pricepuse ce se întâmplă sau citise groaza din ochii ei, Rachel îl văzu că se albeşte la faţă şi că îşi îndreaptă iute privirea înfricoşată în josul bucăţii de gheaţă pe care stăteau, înţelegând clar că inevitabilul urma să se producă.

Ca un nor de furtună iluminat de un fulger din interior, gheaţa de sub Rachel emise o lumină dinăuntru. Ciudata lumină albă trimise raze în toate direcţiile. Gheţarul luci pe o distanţă de o sută de metri. Apoi se auzi bubuitura. Nu huruitul unui cutremur, ci o undă de şoc asurzitoare, cu o forţă înfiorătoare. Rachel simţi impactul sonor în toate fibrele trupului.

În aceeaşi fracţiune de secundă, ca şi cum s-ar fi săpat un şanţ între gheţar şi blocul de apă, creasta începu să se desprindă cu un zgomot îngrozitor. Rachel schimbă o privire îngrozită cu Tolland. Lângă ei, Corky scoase un urlet.

Fundul bucăţii se desprinse.

Rachel se simţi pentru o clipă imponderabilă, plutind deasupra blocului de milioane de tone de gheaţă. Apoi se treziră cu toţii coborând odată cu aisbergul — plonjând în apa ucigătoare.

Scrâşnetul asurzitor al frecării unei bucăţi de gheaţă de alta o asurzi pe Rachel, în vreme ce aisbergul alunecă de-a lungul faţadei gheţarului Milne, trimiţind în aer milioane de aşchii de gheaţă. Pe măsură ce aisbergul cobora, viteza lui se micşoră, astfel încât Rachel şi ceilalţi se prăbuşiră cu putere pe el.

În vreme ce blocul de gheaţă îşi continua plonjonul spre mare, Rachel văzu spuma oceanului cum se apropie tot mai repede, ca solul apropiindu-se de un săritor cu coarda, a cărui unealtă elastică ar fi fost cu vreo câţiva zeci de centimetri prea lungă. Spuma se înălţa… se înălţa… şi deodată ajunse la ei. Revenise coşmarul din copilărie.

"Gheaţa… apa… Întunericul." Groază desăvârşită.

Vârful aisbergului alunecă sub apă, astfel încât apele Oceanului Arctic se revărsară peste marginile gheţii ca un torent. Rachel se simţi trasă sub apă. Când apa sărată îi atinse pielea neprotejată a feţei, avu sentimentul că o arde cu un fier încins. Solul de gheaţă dispăru sub ea. Rachel se luptă să revină la suprafaţă, ajutată de gelul din costum. Înghiţi o gură zdravănă de apă de mare, dar reuşi să îşi revină. Îi zări pe ceilalţi plutind în apropiere, toţi trei înfăşuraţi în corzile de siguranţă. Când reuşi să se echilibreze, Tolland îi strigă:

— Revine la suprafaţă!

În clipa în care înţelese vorbele lui, Rachel simţi un vârtej ciudat urcând de sub ea. Ca o locomotivă uriaşă care îşi inversase sensul de mişcare, blocul de gheaţă se oprise din scufundare undeva, sub apă, şi acum îşi începuse ascensiunea chiar sub ei. Un huruit fantomatic, de joasă frecvenţă, se auzi cu putere prin apă în momentul în care blocul scufundat ajunse aproape de suprafaţă.

Blocul urcă repede, accelerându-şi urcuşul şi ivindu-se ca o fantomă din adâncurile întunecate. Rachel se simţi ridicată în aer. Când gheaţa îi atinse trupul, apa oceanului începu să se învârtejească. Rachel încerca zadarnic să îşi găsească echilibrul, în timp ce gheaţa o propulsa în sus împreună cu milioane de litri de apă sărată. Blocul imens se ivi în sfârşit la suprafaţă, gemând şi răsucindu-se pe toate părţile, căutându-şi un centru de gravitate. Rachel se trezi rostogolindu-se prin apa adâncă până la mijloc. În vreme ce apa începu să şiroiască de pe suprafaţa albă, şuvoiul o înghiţi pe Rachel şi o trase către margine. Căzând întinsă pe burtă, Rachel zări marginea care se apropia ameninţător.

"Ţine-te bine!" Auzea vocea mamei ei strigându-i ca atunci când era doar o copilă şi plutea pe sub gheaţa iazului. "Ţine-te bine! Nu te scufunda!"

Harnaşamentul strâns o împiedica să respire. Rachel se opri la doar câţiva metri de margine. Mişcarea o răsucise pe loc. Îl văzu, la zece metri depărtare, pe Corky, care zăcea nemişcat, legat în continuare de ea prin coardă. Alunecaseră pe suprafaţa blocului în direcţii diferite, şi acest fapt îi oprise pe amândoi de la căderea peste marginea aisbergului. În vreme ce apa se scurgea şi devenea tot mai puţin adâncă, o altă siluetă întunecată apăru lângă Corky. Omul era în patru labe. Apucă de coarda lui Corky şi scuipă apă de mare.

Michael Tolland.

În vreme ce ultimele şuvoaie de apă se scurseră pe lângă ea, lăsând blocul de gheaţă uscat, Rachel rămase întinsă, într-o tăcere îngrozită, ascultând vuietul oceanului. Apoi, simţind cum i se face tot mai frig, se ridică în patru labe. Aisbergul continua să se balanseze înainte şi înapoi, ca un cub uriaş de gheaţă. Năucită şi chinuită de dureri cumplite, Rachel se târî înapoi către ceilalţi.

Mult deasupra lor, pe gheţar, Delta One se zgâi prin vizorul de noapte la apa care se învolbura în jurul celui mai proaspăt aisberg din Oceanul Arctic. Nu era surprins că nu vedea trupuri în apă. Oceanul era întunecat, iar costumele victimelor lui erau negre.