Rachel auzi o bătaie chiar în faţa ei. Se chinui să întredeschidă ochii şi apucă să zărească silueta lui Michael Tolland în întuneric. Faţa lui stătea lipită de geam. O îndemna prin semne să facă ceva.

"Dar ce?"

Abia îl zărea în beznă. Vederea îi era înceţoşată, iar globii oculari — distorsionaţi din pricina presiunii. Chiar şi aşa, îşi putea da seama că Triton-ul se scufundase sub nivelul ultimelor licăriri ale luminilor subacvatice ale navei Goya. În jurul ei, se găsea doar un abis mocirlos şi nesfârşit.

Tolland se întinse pe suprafaţa domului şi continuă să bată. Pieptul urla după aer. Ştia că în câteva secunde trebuia să se întoarcă la suprafaţă.

"Împinge în geam!", o imploră el în gând. Auzea aerul presurizat evadând de sub geam şi ridicându-se în bule. Undeva, garnitura de etanşare se fisurase destul de serios. Mâinile lui Tolland căutară o muchie, ceva sub care să-şi bage degetele şi să tragă. Nimic.

Oxigenul i se termină, lipsa lui aducându-l în pragul leşinului. Bătu în geam pentru ultima dată. Nici măcar nu o mai vedea pe Rachel. Era prea întuneric. Cu ultimele picături de aer din plămâni strigă sub apă:

— Rachel… Împinge… În… geam!

Cuvintele lui ieşiră ca o bolboroseală neinteligibilă.

În Triton, Rachel îşi simţea capul comprimat ca într-un soi de mecanism medieval de tortură. Pe jumătate stând în picioare, înţepenită lângă scaunul din cabină, simţea moartea care plutea pretutindeni. Chiar în faţa ochilor, geamul domului era pustiu. Bătaia încetase.

Tolland dispăruse. O părăsise.

Şuierul aerului presurizat care năvălea cu putere îi amintea de rafalele asurzitoare ale vântului katabatic de pe gheţarul Milne. Pe podeaua submersibilului apa se înălţase la treizeci de centimetri. "Scoateţi-mă de aici!" Prin minte începură să i se perinde mii de gânduri şi de amintiri, ca nişte sclipiri de lumină violetă.

În întuneric, submersibilul începu să îşi schimbe poziţia. Rachel se împletici, pierzându-şi echilibrul. Se împiedică de scaun, căzu în faţă şi se izbi tare de interiorul domului semisferic. O durere ascuţită îi săgetă umărul. Se izbi din nou de geam şi atunci o încercă o senzaţie neaşteptată — o bruscă scădere a presiunii din submarin. Bătăile din urechi se domoliră sensibil, astfel încât Rachel reuşi să audă bolboroseala aerului care ieşea din dom.

Îi trebui o secundă ca să priceapă ce se întâmplase. Când se izbise de geam, greutatea ei forţase cumva întredeschiderea milimetrică a domului, astfel încât presiunea din interior se diminuase datorită vreunei garnituri slăbite. Evident, geamul domului era desprins! Rachel îşi dădu brusc seama ce încerca Tolland să-i spună.

"Încerca să arunce geamul în aer!"

Deasupra capului, cilindrul de presiune continua să pompeze aer. Rachel simţi cum presiunea creştea din nou în interior. De această dată, aproape că se bucură de eveniment, deşi simţea iarăşi acea apăsare care o aducea în pragul inconştienţei. Ridicându-se în picioare, Rachel împinse cu toată forţa în partea interioară a geamului.

De această dată nu se auzi nici un bolborosit. Geamul abia dacă se mişcă.

Se aruncă din nou cu toată greutatea asupra geamului. Nimic. O durea rana din umăr, aşa că se uită la ea. Sângele se uscase. Se pregăti să încerce din nou, dar nu mai avu timp să treacă la acţiune. Fără nici un fel de avertisment, submersibilul începu să se răstoarne — pe spate. Datorită apăsării exercitate de cutia grea a motorului asupra tancurilor de balast inundate, Triton-ul se roti pe spate, scufundându-se acum cu pupa în jos.

Rachel căzu pe spate şi se lovi de peretele cabinei. Pe jumătate afundată în apă băltită, se uită drept în sus la geamul domului, care se întindea deasupra ei ca un parbriz imens.

Afară era noapte… şi mii de tone de apă o împingeau în jos.

Rachel se forţă să se ridice, dar îşi simţea corpul inert şi greu. Mintea ei se întoarse în timp, în copilărie, la capcana de sub râul îngheţat.

— Luptă, Rachel! ţipa mama ei, întinzându-se ca să o tragă din apă. Ţine-te de mine!

Rachel îşi închisese ochii. "Mă scufund." Patinele atârnau ca nişte greutăţi de plumb, trăgând-o în jos. O vedea pe mama ei întinsă pe gheaţă pentru a-şi dispersa greutatea, întinzându-se după ea.

— Loveşte, Rachel! Dă cu picioarele!

Rachel izbise cât putuse. Trupul i se ridicase puţin în copca de gheaţă. O scânteie de speranţă. Mama ei o prinsese.

— Da! strigase ea. Ajută-mă să te ridic! Dă cu picioarele!

Cu mama ei care o trăgea de sus, Rachel folosise ultimele picături de energie ca să lovească cu patinele. Îndeajuns ca mama să o tragă în sus, în siguranţă. O scosese pe Rachel până la marginea dâmbului de zăpadă, după care izbucnise în plâns.

Aflată acum în mijlocul umidităţii şi al căldurii care creştea în submarin, Rachel deschise ochii în întunecimea din jur. Auzi clar vocea mamei ei, care-i şoptea de dincolo de mormânt, în interiorul Triton-ului care se ducea la fund.

"Dă cu picioarele!"

Rachel privi domul de deasupra. Adunându-şi ultimele picături de curaj, se căţără pe braţele scaunului, care acum era orientat aproape orizontal, ca un fotoliu dintr-un cabinet stomatologic. Stând pe spate, Rachel îşi îndoi genunchii cât putu şi lovi cu picioarele în sus. Scoţând un urlet sălbatic de disperare, izbi în mijlocul domului acrilic. Ţepi de durere îi săgetară oasele gleznelor, trimiţându-i săgeţi până în creier. Urechile îi bubuiră brusc. Rachel simţi presiunea cum se echilibrează cu violenţă. Garnitura etanşă de pe partea laterală stânga a domului cedă complet, astfel încât lentilele uriaşe ale geamului se desfăcură parţial, ca uşile imense ale unui hambar.

Torentul de apă intră cu forţă în submarin şi o împinse cu putere pe Rachel înapoi pe scaun. De jur împrejurul ei, oceanul bubuia, învolburându-i-se prin spate, ridicând-o de pe scaun, răsucind-o cu capul în jos, de parcă ar fi fost o cârpă într-o maşină de spălat. Rachel bâjbâi după ceva de care să se prindă, dar se învârtea nebuneşte.

Simţea cum cabina se umple vijelios cu apă şi cum Triton-ul începe să alunece cu viteză în jos. Corpul ei o luă în sus şi se înghesui în rama geamului. În jur se ridicau şiruri de bule de aer, răsucind-o, trăgând-o în stânga şi în sus. O bucată de plexiglas o izbi cu putere peste şold.

Se trezi dintr-odată liberă.

Învârtindu-se în toate părţile în nesfârşitul întuneric apos şi cald, Rachel simţi cum plămânii ţipă deja după aer. "Du-te la suprafaţă!" Căută lumină cu privirea, dar nu văzu nimic. Universul părea la fel în toate direcţiile. Beznă. Nici o forţă de gravitaţie. Nici un indiciu în sus sau în jos.

În acea fracţiune înspăimântătoare de secundă, Rachel îşi dădu seama că habar n-avea încotro să pornească în înot.

La sute de metri sub ea, elicopterul Kiowa explodă sub apăsarea nemiloasă a presiunii. Cele cincisprezece rachete AGM-l14 Hellfire începură să geamă din pricina compresiei. Conurile din cupru şi capetele de detonare se îndoiră periculos înspre interior.

La şaizeci de metri deasupra fundului oceanic, puţul vârtejului captură rămăşiţele elicopterului şi le supse, grăbindu-le coborârea spre crusta domului de magmă. Ca o cutie de chibrituri, rachetele Hellfire se aprinseră una de la alta şi explodară, generând o gaură imensă în vârful domului de magmă.

După ce ieşise la suprafaţă în căutarea aerului şi apoi se scufundase înapoi, Michael Tolland se afla la cinci metri sub apă, scrutând întunericul, în clipa exploziei rachetelor. Fulgerul alb ţâşni în sus, lăsând să se vadă o imagine şocantă — o imagine pe care el n-avea să o uite niciodată.

Rachel Sexton atârna la trei metri sub el, ca o marionetă dezlânată. Sub ea, Triton-ul plonja cu repeziciune, cu domul de plexiglas desprins de restul corpului. Rechinii din zonă se agitau înnebuniţi, sesizând pericolul acelei zone care stătea să erupă.