Lawrence Ekstrom, directorul administrativ al NASA, era un munte de om, roşu în obraji şi greoi la vorbă, ca un zeu furios al vikingilor. Părul blond şi ţepos era tuns milităreşte deasupra unor sprâncene groase, în vreme ce nasul borcănat era împestriţat de vene de sânge. In acel moment, ochii duri stăteau să se închidă din pricina oboselii acumulate în nenumăratele nopţi nedormite. Strateg aerospaţial cu influenţă şi consilier pe probleme operaţionale al Pentagonului înainte de numirea la NASA, Ekstrom avea reputaţia unei îndărătnicii egalate doar de incontestabila dedicare faţă de misiunile pe care le avea de rezolvat.

Urmându-l în habisferă, Rachel se trezi plimbându-se printr-un labirint bizar şi translucid de coridoare. Reţeaua labirintică părea să fi fost modelată prin atârnarea unor foi opace de plastic peste plase de sârmă bine întinse. Podeaua labirintului nu exista practic, fiind constituită de gheaţă peste care se montaseră benzi de cauciuc care să ajute la stabilitate. Trecură printr-o zonă rudimentară de locuit, plină cu paturi de campanie şi toalete chimice.

Din fericire, aerul din habisferă era călduţ, chiar dacă încărcat de amestecurile de mirosuri specifice spaţiilor strâmte. Undeva, bâzâia un generator electric, probabil sursa de electricitate care alimenta becurile cu incandescenţă care atârnau de cablurile spânzurate în hol.

— Domnişoară Sexton, rosti Ekstrom, cu voce aspră, ghidând-o destul de brutal către o destinaţie necunoscută, dă-mi voie să-ţi spun cum stau lucrurile chiar de la bun început.

Tonul lui exprima orice altceva, în afara plăcerii de a o avea pe Rachel ca oaspete.

— Eşti aici pentru că preşedintele vrea asta. Zach Herney îmi este un bun prieten şi mai este un fan înrăit al NASA. Îl respect, îi sunt dator şi am încredere în el. Nu-i pun la îndoială ordinele directe, nici măcar atunci când nu îmi plac deloc. Ca să nu existe nici un fel de confuzie, să îţi fie clar că personal nu împărtăşesc entuziasmul preşedintelui de a te implica în această chestiune.

Rachel nu putea face altceva decât să se uite ţintă la bărbatul de lângă ea. "Am zburat cinci mii de kilometri ca să am parte de o asemenea ospitalitate?" În fond, individul nu era un stăpân absolut pe moşia proprie. Se hotărî să îi dea o replică pe măsură:

— Cu tot respectul,vă spun că şi eu mă aflu sub ordinele preşedintelui. Nu mi s-a comunicat care e scopul prezenţei mele aici. Am efectuat această călătorie cu cele mai bune intenţii.

— Bine, zise Ekstrom. Atunci vă voi vorbi pe şleau.

— Chiar aţi început să faceţi asta!

Replica dură păru să îl întărâte şi mai mult pe directorul administrativ. Individul încetini ritmul o clipă, ca să îşi studieze mai îndeaproape musafira. Apoi, ca un şarpe care îşi desface inelele, scoase un oftat din rărunchi şi mări la loc pasul:

— Înţelege bine, reluă el discursul, că te afli aici, în locul unde se desfăşoară un proiect secret al NASA, împotriva voinţei mele. Nu numai că reprezinţi NRO, o agenţie al cărei director se bucură să desconsidere angajaţii NASA socotindu-l nişte copii handicapaţi, dar mai eşti şi fata omului care şi-a făurit un stindard personal de luptă din distrugerea agenţiei mele. Acesta ar trebui să fie momentul de triumf al NASA; personalul din subordinea mea a fost îndelung criticat în ultima vreme, aşa că merită acest moment de glorie. Oricum, datorită unui val de scepticism al cărui creastă e reprezentată de tatăl tău, NASA se găseşte în situaţia politică în care oamenii mei dedicaţi sunt obligaţi să împartă lumina reflectoarelor cu o mână de oameni de ştiinţă civili şi cu fata omului care încearcă să ne distrugă.

"Eu nu sunt tata", vru Rachel să ţipe, însă acum nu era momentul să ţină o dezbatere pe teme politice cu şeful NASA.

— N-am venit aici ca să mă aflu în lumina reflectoarelor, domnule!

Ekstrom o privi încruntat:

— S-ar putea să nu ai de ales.

Comentariul o luă prin surprindere. Deşi preşedintele Herney nu specificase nimic despre vreun ajutor acordat de ea în mod "public", William Pickering dăduse glas bănuielii că Rachel ar putea fi folosită drept pion politic.

— Aş vrea să ştiu ce am de făcut aici, ceru ea să afle.

— Şi eu. Nu deţin o asemenea informaţie.

— Pardon?

— Preşedintele mi-a cerut să te informez complet asupra descoperirii noastre în clipa în care ajungi aici. Ce anume vrea să faci este o chestiune care vă priveşte doar pe voi doi.

— Mi-a povestit că Sistemul vostru de Observare a Pământului a descoperit ceva.

Ekstrom se uită la ea pieziş:

— Cât de bine cunoşti proiectul EOS?

— EOS reprezintă o constelaţie de cinci sateliţi care scrutează suprafaţa solului terestru în moduri diferite, prin cartografiere oceanică, prin analiza erorilor geologice, prin observarea topirii calotei polare, prin localizarea rezervelor fosile…

— Bine, o întrerupse Ekstrom, care nu părea deloc impresionat. Deci ştii ceva de ultimul adaos la constelaţia EOS? Se numeşte PODS.

Rachel încuviinţă. PODS fusese proiectat să ajute la măsurarea efectelor încălzirii globale.

— Din câte am înţeles, PODS măsoară grosimea şi duritatea calotei polare de gheaţă?

— Cam aşa ceva. Foloseşte tehnologia benzilor spectrale pentru scanări de densităţi compozite ale unor zone mari şi pentru a găsi anomalii de duritate în gheaţă, cum ar fi topiri interne, fisuri mari, zone apoase, toate acestea indicând o încălzire globală.

Rachel cunoştea procedeul de scanare a densităţilor compozite. Semăna cu un ultrasunet subteran. Sateliţii NRO folosiseră o tehnologie similară pentru a cerceta variaţiile de densitate ale subsolului în Europa de Est şi pentru a localiza gropile comune, preşedintele obţinând astfel confirmarea epurărilor etnice.

— Cu două săptămâni în urmă, zise Ekstrom, PODS a trecut peste banchiza de gheaţă şi a depistat o anomalie de densitate care părea total diferită de ceea ce ne-am fi aşteptat noi să vedem. La şaizeci de metri adâncime sub suprafaţă, perfect îmbinată într-o matrice de gheaţă solidă, PODS a descoperit ceea ce părea o globulă imensă cu diametrul de circa trei metri.

— Un buzunar de apă?

— Nu. Nu era lichidă. Ciudat, dar această anomalie era mai dură decât gheaţa.

Rachel făcu o pauză:

— Deci… este un bolovan sau ceva de genul ăsta?

Ekstrom încuviinţă:

— În esenţă, da.

Rachel aşteptă explozia, dar aceasta nu veni. "Mă aflu aici pentru că NASA a găsit o bucată de stâncă în gheaţă?"

— Ne-am emoţionat abia când PODS a calculat densitatea acestui bolovan. Am trimis imediat o echipă aici să analizeze piatra. S-a dovedit că roca din gheaţa de sub noi este semnificativ mai densă decât oricare altă rocă găsită pe insula Ellesmere. Ea este, de fapt, mai densă decât orice gen de rocă de pe o rază de şase sute de kilometri.

Rachel se uită la gheaţa de sub picioare, imaginându-şi acel bolovan uriaş acolo jos, undeva.

— Vreţi să spuneţi că cineva a mutat roca aici?

Ekstrom păru amuzat de naivitatea întrebării ei:

— Piatra aia cântăreşte peste opt sute de tone. Este închisă într-o carapace de şaizeci de metri adâncime de gheaţă solidă, ceea ce înseamnă că este aici, neatinsă, de peste trei sute de ani.

Rachel se simţea deja obosită. Îl urmă pe directorul administrativ spre capătul unui coridor lung şi îngust, trecând printre doi angajaţi NASA înarmaţi care stăteau de pază. Se uită la Ekstrom.

— Presupun că există o explicaţie logică pentru prezenţa acestei pietre aici… şi pentru tot secretul ăsta!?!

— Categoric că da,răspunse,destul de sec,Ekstrom. Piatra descoperită de PODS este un meteorit.

Rachel se opri la intrarea în coridor şi făcu ochii mari:

— Un meteorit?

O încercă instantaneu dezamăgirea. Un meteorit nu părea un lucru atât de important încât să explice entuziasmul de nedescris al preşedintelui. "Va justifica această descoperire, doar ea singură, cheltuielile şi eşecurile NASA din trecut?" La ce se gândise Herney? Adevărat, meteoriţii erau rarităţi pe Pământ, dar NASA făcuse astfel de descoperiri tot timpul.