În cele din urmă, în vreme ce continua să alunece spre fundul gropii, Ming deveni aproape inconştient. Binecuvântă scăparea din chinuri. De jur împrejurul lui, în apă, văzu mici scântei de lumină. Era cel mai frumos lucru pe care îl văzuse vreodată.

Poarta East Appointment de la Casa Albă este situată pe East Executive Avenue, între Treasure Departament şi East Lawn. Gardurile întărite şi pilonii de ciment instalaţi după atacul puşcaşilor marini din Beirut îi conferă acestei intrări un aer de orice natură, numai de bun venit nu.

În faţa porţii, Gabrielle Ashe se uită din nou la ceas, simţindu-se tot mai nervoasă. Era 4.45 P.M. şi nimeni nu venise încă să o contacteze.

"EAST APPOINTMENT GATE, 4.30 P.M. VINO SINGURĂ."

"Uite-mă, îşi zise ea. Tu unde eşti?"

Gabrielle cercetă chipurile turiştilor din jur, căutând pe cineva care să se uite la ea. Câţiva bărbaţi o priviră, după care îşi văzură de drum. Gabrielle începu să se întrebe dacă aceasta fusese o mişcare deşteaptă. Îşi dădu seama că individul de la Serviciile Secrete care stătea de pază o ochise deja. Gabrielle îşi spuse că informatorului ei i se făcuse frică. Privind pentru ultima dată prin gard spre Casa Albă, oftă şi se întoarse, vrând să plece.

— Gabrielle Ashe? întrebă individul de la Serviciile Secrete cu voce tare.

Gabrielle se răsuci pe călcâie, cu inima cât un purice:

— Da!?!

Omul din cabina de pază îi făcu semn cu mâna. Era un tip subţirel, cu o faţă lipsită de orice expresie şi fără pic de umor:

— Interlocutorul dumneavoastră e gata să vă vadă acum.

Tipul îi deschise poarta principală şi îi făcu semn să intre.

Picioarele fetei refuzară să se mişte:

— Trebuie să intru?

Paznicul încuviinţă:

— Mi s-a spus să vă cer scuze ca aţi fost lăsată să aşteptaţi.

Gabrielle privi poarta deschisă, dar încă îşi simţea picioarele de plumb. "Ce naiba se petrece?" Nu se aşteptase deloc la aşa ceva.

— Sunteţi Gabrielle Ashe sau nu? insistă paznicul, părând de-acum nerăbdător.

— Da, domnule, dar…

— Atunci vă sfătuiesc cu căldură să mă urmaţi.

Picioarele i se puseră în mişcare. După ce trecu, ezitind, de prag, poarta se închise cu zgomot în urma ei.

Două zile în care nu văzuse lumina soarelui îi modificaseră ceasul biologic lui Michael Tolland. Deşi ceasul de la mână arăta ora unei după-amieze târzii, corpul îi spunea că era miezul nopţii. Terminând ultimele retuşuri la documentar, Tolland descărcase întregul fişier video pe un CD şi îşi croia drum prin zona întunecată a domului. Ajungând în zona luminată a presei, livră CD-ul tehnicianului NASA care se ocupa cu transmisiile media şi care răspundea de prezentare.

— Mersi, Mike, rosti omul, făcându-i cu ochiul în vreme ce lua CD-ul. Schimbă din temelii definiţia televiziunii, nu?

Tolland replică obosit:

— Sper să-i placă şi preşedintelui.

— Fără îndoială. În orice caz, munca ta s-a încheiat. Stai jos undeva şi bucură-te de spectacol!

— Mersi.

Tolland rămase în zona intens luminată a presei şi cercetă cu privirea angajaţii NASA care toastau fericiţi cu bere în cinstea meteoritului. Chiar dacă ar fi vrut şi el să sărbătorească, Tolland se simţea epuizat şi stors emoţional. Se uită în jur după Rachel Sexton, însă ea părea încă prinsă în discuţie cu preşedintele.

"Vrea ca ea să vorbească în direct", îşi zise el. Nu că i-ar fi înnuit de ceva; Rachel ar fi fost un surplus perfect la gama şi aşa largă de vorbitori despre meteorit. În afară de aspectul atrăgător, Rachel mai avea nişte atuuri: inspira încredere în propriile forţe şi părea accesibilă — calităţi pe care Tolland rareori le găsea la femeile cu care se întâlnea. Şi totuşi, cele mai multe femei pe care le cunoscuse Tolland făceau parte din lumea televiziunii — şi erau fie deţinătoare nemiloase de poziţii de putere, fie superbe vedete cărora tocmai personalitatea le lipsea.

În timp ce se îndepărta de mulţimea gălăgioasă a angajaţilor de la NASA, Tolland îşi croi drum aiurea prin dom, întrebându-se unde dispăruseră ceilalţi oameni de ştiinţă civili. Dacă şi ei se simţeau doar pe jumătate la fel de storşi de puteri pe cât se simţea el, probabil că se găseau în zona de campare, trăgând un pui de somn înainte de marele moment. În faţa lui, la distanţă, Tolland văzu cercul de piloni OARG în jurul puţului de extracţie acum pustiu. Spaţiul gol de deasupra părea să se afle în rezonanţă cu vocile slabe ale unor amintiri îndepărtate. Tolland încercă să nu se gândească la asta.

"Uită fantomele", îşi impuse. Adesea, gândurile îl bântuiau în astfel de momente, când era obosit sau singur — clipe de triumf sau de sărbătoare. "Ar trebui ca ea să fie cu tine acum", şopti vocea din străfundul minţii. Singur în întuneric, simţi cum alunecă înapoi înspre vremurile pe care încerca să le uite.

Celia Birch fusese iubita lui încă din şcoala generală. Într-o zi de Sfântul Valentin, Tolland o dusese la restaurantul ei favorit. Când chelnerul le aduse desertul, Celia văzuse că era vorba de un singur trandafir şi de un inel cu diamant. Cu lacrimi în ochi, rostise singurul cuvânt care îl făcea pe Michael Tolland mai fericit decât orice pe lumea asta:

— Da.

Plini de speranţe, cumpăraseră o căsuţă lângă Pasadena, unde Celia obţinuse o slujbă de profesoară de ştiinţe. Deşi salariul era modest, era, totuşi, un început. Totodată, locaţia se găsea în apropierea Institutului de Oceanografie Scripps din San Diego, unde Tolland îşi găsise slujba pe care o visase mereu, la bordul unei nave de cercetare geologică. Munca lui presupunea plecarea în perioade de trei sau patru zile, consecutive, însă reîntâlnirile cu Celia erau întotdeauna pline de pasiune şi de emoţie.

În vreme ce se găsea pe apele mărilor, Tolland începu să filmeze câteva dintre aventuri pentru Celia, minidocumentare ale muncii de la bordul vasului. La sfârşitul unei călătorii se întorsese cu un filmuleţ pe care îl realizase de la fereastra unui submersibil de apă adâncă — primele imagini luate vreodată unei bizare moluşte chemotropice despre care nimeni n-avea habar că ar exista. În vreme ce însoţea imaginile cu un comentariu, Tolland practic părea gata să se arunce din submarin de entuziasm.

"În aceste adâncuri trăiesc neîndoielnic mii de specii încă nedescoperite!, comentase el năvalnic. Noi abia dacă am zgâriat suprafaţa! Aici jos există mistere pe care nici unul dintre noi nu şi le poate imagina!"

Celia fusese copleşită de entuziasmul soţului şi de explicaţiile lui ştiinţifice concise. Dintr-o toană, arătase caseta la clasa ei de ştiinţe naturale, şi aceasta deveni instantaneu un punct de atracţie. Alţi profesori îşi exprimaseră dorinţa de a o împrumuta. Părinţii voiau să o copieze. Părea că toată lumea aşteaptă cu nerăbdare următoarea lovitura a lui Michael. Celia o sunase pe o prietenă care lucra pentru reţeaua NBC şi îi trimisese caseta.

Două luni mai târziu, Michael Tolland venise la soţia lui şi o rugase să îl însoţească într-o plimbare până la Kingman Beach. Era locul lor, unde îşi împărtăşiseră dintotdeauna speranţele şi visele.

— Vreau să-ţi spun ceva, îi zisese el.

Celia se oprise şi îl luase de mână pe soţul ei, în vreme ce apa le şiroia la picioare.

— Ce e?

Tolland explodase:

— Am primit un telefon de la reţeaua de televiziune NBC săptămâna trecută. Ei cred că aş putea fi gazda unei serii de documentare despre viaţa oceanică. E perfect. Vor să fac un episod pilot anul viitor! Îţi vine să crezi?

Celia îl sărutase, extrem de încântată:

— Te cred. Vei fi nemaipomenit!

Şase luni mai târziu, Celia şi Tolland navigau în apropiere de Catalina, când ea începu să se plângă de dureri într-o parte. Ignorară durerile câteva săptămâni, însă acestea deveniră într-un târziu prea chinuitoare. Celia se dusese la doctor.