— Te asigur, Rachel, că nu vei regreta ajutorul pe care mi-l dai în această problemă.

Fără a mai adăuga vreo vorbă, preşedintele porni spre elicopterul care o adusese pe Rachel acolo. Se urcă la bord şi decolă. Nu se uită nici o secundă în urmă.

Rachel Sexton stătea singură pe pragul de acces în hangarul izolat de pe insula Wallops şi încerca să zărească ceva în bezna de dincolo. Avea sentimentul că se află la întretăierea dintre două lumi. Dinspre interiorul cavernos sufla o briză răcoroasă şi densă, ca şi cum clădirea avea un suflu propriu.

— Hello? strigă ea, cu voce uşor tremurândă.

Tăcere.

Păşi dincolo de prag, din ce în ce mai neliniştită. Pentru câteva fracţiuni de secundă, imaginea pe care o avea în faţa ochilor se întunecă, fiindcă încerca să se acomodeze cu întunericul.

— Domnişoara Sexton? se auzi vocea unui bărbat la doar câţiva paşi mai încolo.

Rachel tresări brusc şi se întoarse în direcţia din care venea sunetul.

— Da, domnule!

Se apropie silueta nedesluşită a unui om.

Pe măsură ce vederea i se limpezea, Rachel observă că se afla lângă un tânăr cu un chip colţuros, echipat din creştet până în tălpi cu costum de zbor NASA. Individul avea un corp atletic, iar pe pieptul lui se vedeau numeroase decoraţii.

— Comandant Wayne Loosigan, se recomandă tânărul. Mă iertaţi dacă v-am speriat! E cam întuneric pe aici. Încă n-am apucat să deschid uşile docului.

Înainte ca ea să apuce să îi răspundă, bărbatul continuă:

— Va fi o onoare pentru mine să fiu pilotul dumneavoastră în această dimineaţă.

— Pilot?

Rachel se holbă năucă la el. "Tocmai am avut o "întâlnire» cu un pilot."

— Sunt aici ca să mă întâlnesc cu directorul administrativ.

— Da, doa'nă. Am primit ordin să vă duc imediat la el.

Îi luă câteva secunde până să poată înţelege ceea ce-i spusese. După ce pricepu cum stăteau lucrurile, Rachel se simţi foarte dezamăgită. Călătoria ei nu părea să fi luat sfârşit.

— Unde este directorul administrativ? îl întrebă ea, de-a dreptul îngrijorată.

— Nu deţin această informaţie, răspunse pilotul. O să primesc coordonatele doar după ce decolăm.

Rachel îşi dădu seama că omul spunea adevărul. Se părea că directorul Pickering şi ea nu erau singurele persoane cărora nu li se dădeau prea multe informaţii în acea dimineaţă. Preşedintele considera extrem de serioasă problema securităţii, iar uşurinţa şi rapiditatea cu care o izolase pe Rachel de restul lumii o făcuseră pe fată să se simtă de-a dreptul jenată. "Sunt de o jumătate de oră pe teren şi deja nu mai am nici un mijloc de comunicare, iar şeful meu habar n-are unde sunt."

Stând în faţa tânărului pilot NASA, n-avea nici o îndoială că jocurile fuseseră deja făcute. Avionul avea să pornească la drum cu ea la bord, indiferent că îi plăcea sau nu. Singura întrebare era încotro se îndrepta.

Pilotul se duse spre perete şi apăsă pe un buton. Imediat partea îndepărtată a hangarului porni să gliseze cu zgomot. Lumina năvăli în interior, lăsând să se vadă silueta unui obiect imens, aflat în mijlocul încăperii.

Rachel făcu ochii mari. "Dumnezeu să mă ajute."

Obiectul cu pricina era un avion de vânătoare negru, cu un aspect înfricoşător. Era aeronava cu cea mai aerodinamică formă pe care ea o văzuse vreodată.

— Glumeşti, mai reuşi Rachel să îngaime.

— E o reacţie obişnuită, doa'nă, dar să ştiţi că F-l4 Tomcat Split-tail este un avion cu performanţe excelente.

"E o racheta cu aripi."

Pilotul o conduse spre aeronavă. Îi făcu semn înspre carlinga cu două locuri.

— Veţi sta în spate.

— Zău? îi rânji Rachel. Şi eu care credeam că vrei să pilotez.

După ce îmbrăcă peste haine un costum de zbor protejat termic, Rachel se trezi, aproape fără voie, urcând în carlingă. Se aşeză cu greu pe scaunul îngust.

— E clar că NASA nu dispune de piloţi cu fundul mare, zise ea.

Pilotul îi zâmbi şi o ajută să îşi pună centurile de siguranţă. După aceea, îi fixă o cască de zbor.

— O să zburăm destul de sus, rosti el. O să aveţi nevoie de oxigen.

Zicând astea, scoase o mască de oxigen dintr-un compartiment lateral şi vru să o ataşeze de casca ei.

— Mă descurc, refuză ea ajutorul, întinzându-se şi luând obiectul din mâna lui.

— Bineînţeles, doa'nă.

Rachel se luptă puţin cu masca până ce reuşi să o potrivească pe cască. Filtrul era surprinzător de incomod.

Comandantul o privi câteva clipe, părând oarecum amuzat:

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea.

— Nimic, doa'nă.

Părea că încearcă să îşi ascundă un zâmbet ironic:

— Sacii pentru rău de înălţime sunt sub scaun. Celor mai mulţi pasageri li se face rău când zboară prima dată cu un astfel de avion.

— Ar trebui să n-am nimic,îl asigură Rachel,cu o voce uşor schimbată din cauza filtrului măştii. Nu sufăr de rău de înălţime.

Pilotul ridică din umeri:

— Mulţi puşcaşi marini au zis acelaşi lucru şi după aceea a trebuit să curăţ voma din carlingă de pe urma lor.

Rachel dădu uşor din cap. "Minunat".

— Vreo întrebare înainte de a ne lua zborul?

Ea ezită o clipă, după care bătu uşor în filtrul care îi rănea obrazul.

— Mă sufocă. Cum puteţi să purtaţi chestiile astea în zborurile lungi?

Pilotul îi zâmbi îngăduitor:

— Ei bine, doa'nă, de obicei noi nu le purtăm cu susul în jos.

Parcă înfiptă în capătul pistei, cu motoarele duduind sub ea, Rachel se simţea ca un glonţ într-o armă care aştepta doar un deget care să apese pe trăgaci. Când pilotul împinse manşa, motoarele gemene Lockheed 345 se treziră la viaţă. Părea că întregul univers se zguduie. Odată frânele eliberate, Rachel se trezi lipită strâns de spătarul scaunului. Supersonicul parcurse pista şi decolă în câteva secunde. Dincolo de hublou, pământul începu să se îndepărteze cu o viteză ameţitoare.

Rachel închise ochii atunci când aeronava se ridică în mare viteză. Se întrebă unde greşise în acea dimineaţa. Ar fi trebuit să fie acum la biroul ei, sintetizând şi selectând informaţii. În loc de asta, "călărea" o torpilă încărcată cu testosteron şi abia respira printr-o mască de oxigen.

Începu să simtă o uşoară stare de rău, înainte ca aeronava să ajungi la cincisprezece mii de metri altitudine. Încercă să se gândească la altceva. În timp ce admira oceanul de sub ea, avu brusc sentimentul că e departe de casă.

Pilotul vorbea cu cineva prin staţia radio. Când termina conversaţia, omul luă un viraj abrupt spre stânga. Avionul se răsuci aproape la o sută optzeci de grade, făcând-o pe Rachel să simtă că i-a ajuns stomacul drept în gât. În cele din urmă, aeronava reveni în plan orizontal.

Fata gemu:

— Mersi pentru avertisment, asule!

— Îmi cer scuze, doa'nă, dar tocmai am primit coordonatele întâlnirii dumneavoastră cu directorul administrativ.

— Dă-mi voie să ghicesc. Către nord?

Pilotul păru nedumerit:

— De unde aţi ştiut?

Rachel oftă. "Iubesc piloţii ăştia care au făcut practică doar pe computer."

— E ora nouă dimineaţa, amice, iar soarele e în dreapta noastră. Aşadar zburam spre nord.

În carlingă, se lăsă un moment de tăcere.

— Da, doa'nă, în dimineaţa asta zburăm spre nord!

— Şi cât de departe zburam spre nord?

Pilotul verifică încă o dată coordonatele:

— Vreo 4 500 de kilometri.

Rachel se ridica brusc pe scaun.

— Ce???

Încercă să-şi imagineze o hartă, dar nu putea nici măcar să-şi închipuie unde însemna acel nord.

— Dar ăsta e un zbor de patru ore!

— La viteza asta, da, o aprobă pilotul. Ţineţi-vă bine, vă rog!

Înainte ca ea să îi răspundă, bărbatul retrase aripile aeronavei F-l4. O clipă mai târziu, Rachel se simţi iarăşi lipită de scaun, în vreme ce avionul ţâşni, de parcă până atunci stătuse locului. În mai puţin de un minut ajunseră la o viteză de croazieră de aproape 2300 de kilometri pe oră.