Herney apăsă butonul luminat de pe telefonul lui personal.

— Lawrence? Eşti acolo?

— Sunt aici.

Vocea directorului administrativ al NASA părea epuizată şi distantă.

— Totul e în regulă, acolo?

— Furtuna se apropie în continuare, dar oamenii mei m-au asigurat că legătura prin satelit nu va fi afectată. Suntem gata de emisie. Încă o oră şi gata.

— Excelent. Moralul e ridicat, sper!

— Foarte ridicat. Personalul meu este extrem de emoţionat. De fapt, tocmai am băut nişte beri.

Herney râse:

— Mă bucur să aud asta. Ascultă. Am vrut să te sun şi să îţi mulţumesc înainte de emisie. Noaptea asta va fi una a naibii de grea.

Ekstrom făcu o pauză, părând neobişnuit de nesigur:

— Aşa va fi, domnule. Am aşteptat momentul ăsta multă vreme!

Herney ezită:

— Pari extenuat.

— Am nevoie de lumina soarelui şi de un pat ca lumea.

— Încă o oră. Zâmbeşte camerelor de luat vederi, bucură-te de moment şi după aceea o să trimitem un avion ca să te aducem acasă în D.C.

— Abia aştept.

Omul tăcu iar.

Un negociator talentat, Herney fusese învăţat să asculte şi să audă ceea ce se spunea printre cuvinte. Ceva din vocea directorului administrativ nu-i dădea pace:

— Eşti convins că totul e în regulă?

— Categoric. Totul merge ca pe roate.

Ekstrom păru prea dornic să schimbe subiectul:

— Aţi văzut ultimele secvenţe ale documentarului lui Tolland?

— Tocmai l-am terminat. A făcut o treabă fantastică.

— Da. Aţi procedat bine când aţi hotărât să-l aduceţi aici.

— Mai eşti supărat pe mine că am implicat civili?

— La naiba, da!

Directorul mârâi cu vocea lui obişnuită.

Asta îl linişti pe Herney. "Ekstrom n-are nimic, îşi zise el. E doar puţin obosit."

— Bine, ne revedem peste o oră prin satelit. O să oferim lumii ceva despre care să vorbească mult timp de acum încolo.

— Corect.

— Hei, Lawrence?

Vocea lui Herney coborî şi deveni solemnă:

— Ai făcut o treabă a naibii de grozavă acolo! Nu voi uita niciodată asta!

În afara habisferei, zgâlţâit de vânt, Delta Three se lupta să pună la loc şi să împacheteze echipamentul de pe sania lui Norah Mangor. După ce reuşi, fixă legăturile de protecţie peste pânză şi puse cadavrul lui Norah Mangor deasupra, legându-l de sanie. În vreme ce se pregătea să tragă sania în afara traseului pe care au venit, camarazii lui apărură alunecând pe gheţar drept spre el.

— S-au schimbat datele problemei, strigă Delta One pe deasupra urletelor vântului. Ceilalţi trei s-au prăbuşit peste margine.

Delta Three nu era deloc surprins. Ştia ce însemna asta. Planul Delta Force de a înscena un accident prin aranjarea a patru cadavre pe suprafaţa gheţarului nu mai reprezenta o opţiune viabilă. Părăsirea unui singur cadavru ar fi generat mai multe întrebări decât răspunsuri.

— Facem curăţenie? întrebă el.

Delta One dădu din cap:

— Eu recuperez făcliile şi voi vă descotorosiţi de sanie.

În vreme ce Delta One, foarte atent, parcurse în sens invers traseul oamenilor de ştiinţă, strângând orice indiciu al trecerii cuiva prin acele locuri, Delta Three şi camaradul lui coborâră pe gheţar ducând cu ei sania. După ce trecură de ridicăturile de gheaţă, ajunseră la marginea gheţarului Milne. Acolo făcură vânt saniei, astfel încât Norah Mangor trecu în tăcere peste margine, împreună cu echipamentele ei, şi plonjă în apele Oceanului Arctic.

"Curăţire completă", îşi zise Delta Three.

Întorcându-se spre bază, Delta Three fu mulţumit să observe că vântul ştergea urmele pe care le lăsau schiurile pe zăpadă.

Submarinul nuclear Charlotte staţiona în adâncurile Oceanului Arctic de cinci zile. Prezenţa lui acolo era strict secretă.

Submarin din clasa Los Angeles, Charlotte, fusese proiectat să "asculte şi să nu fie auzit". Cântărind patruzeci şi două de tone, motoarele lui cu turbină erau suspendate pe arcuri pentru a înăbuşi orice vibraţie pe care o puteau genera. În ciuda nevoii de a nu fi văzut, submarinul dispunea de una dintre cele mai mari amprente în apă. Întinzându-se pe o lungime de peste 120 de metri de la prova la pupa, carena ar fi zdrobit, dacă ar fi fost plasată pe un teren de fotbal american, ambele buturi de încercare şi ar mai fi dat şi pe afară. Având de şapte ori lungimea unui submarin din clasa Holland din dotarea Marinei americane, Charlotte dispersa 6 927 de tone de apă în imersiune completă şi putea atinge viteza uluitoare de treizeci de noduri.

Adâncimea normală de navigare a vasului se găsea imediat sub termoclină, un gradient natural de temperatură care distorsiona undele radar de deasupra şi făcea submarinul invizibil radarelor de suprafaţă. Cu un echipaj de 148 de oameni şi o adâncime maximă de imersiune de peste cinci mii de metri, vasul reprezenta ultimul răcnet în materie de submersibile şi era nava de lucru a Marinei Statelor Unite. Sistemul de aerisire prin electroliză evaporativă, cele două reactoare nucleare şi proviziile modificate prin inginerie genetică îi permiteau să înconjoare planeta de douăzeci şi unu de ori fără să iasă la suprafaţă. Dejecţiile umane ale echipajului, la fel ca în cele mai multe cazuri de nave submersibile, erau comprimate în blocuri de treizeci de kilograme şi ejectate în ocean — cărămizi uriaşe de materii fecale care erau botezate în glumă "căcăreze de balenă".

Tehnicianul aflat în faţa ecranului oscilator din camera sonarului era unul dintre cei mai buni specialişti în domeniu. Mintea lui era un dicţionar ambulant de sunete şi forme de undă. Omul putea distinge între sunetele mai multor zeci de tipuri de propulsoare ruseşti de submarin, sute de animale marine şi chiar vulcani subacvatice aflate la mare distanţă, cum erau cele din Japonia.

Pe moment însă, asculta un ecou repetat şi înfundat. Deşi uşor de identificat, sunetul apăruse în chip cu totul neaşteptat:

— Nu o să crezi ce semnal primesc acum în căşti, îi zise el asistentului, dându-i căştile.

Asistentul îşi montă căştile şi o expresie de neîncredere i se aşternu pe chip:

— Doamne! E limpede ca lumina zilei. Ce facem?

Omul de la sonar ridicase deja interfonul să îl anunţe pe căpitan.

Când acesta ajunse în camera sonarului, tehnicianul comută semnalul pe difuzoare, astfel ca toată lumea să îl audă clar.

Căpitanul ascultă, fără nici o expresie pe chip:

THUD. THUD. THUD.

THUD… THUD… THUD…

THUD. THUD. THUD.

Mai încet. Tot mai încet. Tiparul sonor se pierdea. Din ce în ce mai slab.

— Care sunt coordonatele? ceru căpitanul să afle.

Tehnicianul îşi drese glasul:

— De fapt, domnule, vine de la suprafaţă, la circa cinci kilometri de tribord.

Gabrielle Ashe tremura ca piftia în holul întunecos de lângă biroul senatorului Sexton. Picioarele îi tremurau îngrozitor. Şi asta nu pentru că stătuse prea mult nemişcată, ci din cauza dezamăgirii provocate de cele auzite. Întâlnirea din încăperea alăturată continua, însă Gabrielle nu mai avea nevoie să audă şi alte cuvinte. Adevărul ieşise la iveală într-un mod cât se poate de dureros.

"Senatorul Sexton ia mită de la agenţii spaţiale private." Marjorie Tench îi spusese adevărul.

Gabrielle simţea cum o invadează repulsia născută din trădare. Crezuse în Sexton. Luptase pentru el. "Cum poate face aşa ceva?" Gabrielle îl mai văzuse pe senator minţind din când în când pentru a-şi proteja viaţa privată, însă era vorba de politică. Asta chiar însemna încălcarea legii.

"Nici măcar n-a fost ales şi deja s-a apucat să vândă Casa Albă!"

Gabrielle ştia că nu-l mai poate suporta pe senator. Promisiunea de a promulga legea de privatizare a agenţiei spaţiale putea fi făcută doar dispreţuind total legea şi sistemul democratic. Chiar dacă senatorul credea că măsura ar fi fost în interesul public, a vinde o asemenea decizie pe faţă, în avans, însemna trântirea uşii în nas tuturor verificărilor şi balanţelor financiare guvernamentale şi ignorarea eventualelor argumente logice ale Congresului, ale consilierilor, ale votanţilor şi ale celor care fac lobby. Cel mai important, prin garantarea privatizării NASA, Sexton pavase calea unor nenumărate abuzuri din partea celor care aveau cunoştinţe oculte — vânzarea din interior fiind cel mai banal procedeu în acest caz, favorizând plasarea de mite substanţiale în detrimentul investitorilor publici oneşti.