— Imposibil, îi răspunse Corky. Pe planeta asta nu există variaţiile de temperatură necesare unei asemenea schimbări rapide. Aici e vorba de căldură nucleară şi de zeroul absolut al spaţiului. Extremele astea pur şi simplu nu există pe Terra.

Rachel se gândi puţin la cele auzite:

— Cel puţin nu în mod natural.

Corky se întoarse spre ea:

— Ce mai înseamnă şi asta?

— De ce nu s-ar putea ca încălzirea şi răcirea să aibă loc aici, pe Pământ, în mod artificial? îl întrebă Rachel. Roca putea fi încălzită de emisia motorului cu noroi de hidrogen şi apoi răcită într-un congelator criogenic.

Corky făcu ochii mari:

— Condrule fabricate?

— E o idee!

— Una ridicolă, ripostă Corky, ridicând mostra de meteorit. Poate că ai uitat?!? Aceste condrule au fost în mod incontestabil datate cu 190 de milioane de ani în urmă.

Tonul lui deveni superior:

— Din câte ştiu eu, domnişoară Sexton, acum 190 de milioane de ani nimeni nu testa motoare cu noroi de hidrogen şi răcitoare criogenice.

"Cu sau fără condrule, îşi spuse Tolland, dovezile se leagă". Se refugiase în tăcere de câteva minute, profund tulburat de recentele dezvăluiri pe care i le făcuse Rachel, legate de crusta de fuziune. Deşi foarte îndrăzneaţă, ipoteza ei deschisese tot felul de posibilităţi noi şi îl determinase pe Tolland să se gândească la altceva. "Dacă se poate explica şi crusta de fuziune… ce alte posibilităţi nu mai apar?"

— Eşti tăcut, remarcă Rachel stând lângă el.

Tolland se uită spre ea. În lumina difuză din avion, zări pentru o clipă o anumită blândeţe în ochii lui Rachel, lucru care îi amintea de Celia. Se eliberă de povara amintirilor şi oftă obosit:

— Oh, mă gândeam doar…

Zâmbi.

— La meteoriţi?

— La ce altceva?

— La dovezile strânse, încercând să-ţi închipui ce-a mai rămas?

— Ceva de genul ăsta.

— Vreo idee?

— Nu chiar. Mă deranjează câte date s-au modificat în ceea ce priveşte acel puţ de inserţie de sub gheaţă.

— Dovezile ierarhice sunt ca un castel din cărţi de joc, zise Rachel. Scoate premisa de la bază şi totul începe să se clatine. Locaţia descoperirii meteoritului a fost o astfel de premisă de bază.

"Chiar aşa."

— Când am ajuns pe gheţar, directorul administrativ al NASA mi-a spus că meteoritul fusese găsit într-o matrice de gheaţă pură, veche de trei sute de ani şi era mai dens decât oricare altă rocă descoperită în acea zonă, drept pentru care am socotit informaţia ca o dovadă logică a faptului că roca trebuia să cadă din spaţiul cosmic.

— Tu, la fel ca noi ceilalţi.

— Conţinutul mediu de nichel, deşi convingător, nu pare a fi şi concluziv.

— Este pe aproape, rosti Corky, părând a fi ascultat discuţia.

— Dar nu exact.

Corky se supuse cu o încuviinţare din cap:

— Şi, continuă Tolland, această specie nemaivăzută de insectă spaţială, deşi şocant de bizară, în realitate ar putea fi doar un crustaceu foarte vechi, de ape adânci.

Rachel dădu din cap:

— Iar acum crusta de fuziune…

— Nu-mi place să o spun, zise Tolland, privindu-l pe Corky, dar mi se pare că dovezile care infirmă încep să fie mai numeroase decât cele care confirmă…

— Ştiinţa nu se bazează pe presupuneri, interveni Corky. Se bazează pe dovezi. Condrulele din rocă sunt în mod clar de natură meteoritică. Sunt de acord cu voi că tot ce am văzut este îngrozitor de tulburător, dar nu putem ignora aceste condrule. Dovezile pro sunt concluzive, în vreme ce dovezile contra sunt circumstanţiale.

Rachel pufni:

— Şi asta la ce concluzie ne duce?

— Către nici una, răspunse Corky. Aceste condrule dovedesc că avem de-a face cu un meteorit. Singura întrebare este de ce l-a înfipt cineva sub gheaţă.

Tolland voia săi creadă raţionamentul prietenului lui, dar ceva nu se potrivea:

— Nu pari prea convins, Mike, zise Corky.

Tolland oftă:

— Nu ştiu. Două din trei nu era prea rău, Corky. Dar am ajuns la una din trei. Pur şi simplu, simt că ne scapă ceva.

"M-au prins, se gândi Chris Harper, înfiorându-se la gândul închisorii. Senatorul Sexton ştie că am minţit în legătură cu PODS." În vreme ce o conducea pe Gabrielle Ashe înapoi în birou şi închidea uşa în urma lor, Harper simţea ura lui faţă de directorul administrativ al NASA intensificându-se cu fiecare secundă. În noaptea asta, managerul proiectului PODS aflase cât de departe putea să meargă directorul cu minciuna. Pe lângă faptul că îl forţase pe el să mintă în legătură cu rezolvarea problemei software, Ekstrom părea să fi contractat un soi de asigurare în caz că lui Harper i se făcea frică şi decidea să dea secretul în vileag.

"Dovezi ale evaziunii, îşi zise el. Şantaj. Foarte vicleană mutare." În definitiv, cine ar crede un deturnător de fonduri care ar încerca să discrediteze cel mai grandios moment din istoria spaţială americană? Harper simţise deja pe propria piele cât de dedicat putea fi Ekstrom cauzei salvării agenţiei spaţiale. Acum, odată cu anunţul descoperirii unui meteorit fosilizat, miza devenise uriaşă.

Harper se plimbă câteva zeci de secunde în jurul mesei mari pe care se odihnea un model la scară redusă al satelitului PODS — o prismă cilindrică având mai multe antene şi lentile în spatele unor scuturi reflectorizante. Gabrielle se aşeză şi aşteptă, urmărind scena. Răul pe care îl simţea acum îi amintea lui Harper cum se simţise în timpul acelei nenorocite conferinţe de presă. În acea noapte, dăduse un spectacol jalnic şi toată lumea îi pusese întrebări. Fusese obligat să mintă din nou şi să afirme că se simţise rău în acea seară şi nu fusese el însuşi. Colegii lui şi presa ridicaseră din umeri urmărind reprezentaţia patetică şi se grăbiseră să uite de ea.

Acum minciuna se întorsese să-l bântuie.

Expresia de pe chipul lui Gabrielle se îmblânzi:

— Domnule Harper, avându-l pe directorul administrativ duşman, veţi avea nevoie de un aliat puternic. Într-un asemenea moment, senatorul Sexton vă poate fi prieten de nădejde. Haideţi să începem cu minciuna despre aplicaţia software PODS. Povestiţi-mi ce s-a întâmplat.

Harper oftă. Ştia că sosise clipa adevărului. "Ar fi trebuit să rostesc acest adevăr chiar de la început!"

— Lansarea satelitului a decurs foarte uşor, începu el. Satelitul s-a poziţionat pe o orbită polară perfectă, exact aşa cum fusese planificat.

Gabrielle părea plictisită. Părea să cunoască aceste amănunte.

— Mai departe.

— Apoi au apărut necazurile. Când am activat scanarea gheţii pentru detectarea de anomalii, aplicaţia software de detectare a anomaliilor de la bord a dat rateuri.

— Îh… Îhî.

Harper începu să vorbească mai repede:

— Se presupunea că aplicaţia software va fi capabilă să examineze cu repeziciune mii de metri pătraţi de sol şi să descopere zone de gheaţă aflate dincolo de limitele densităţii normale. Iniţial, aplicaţia software trebuia să caute zone moi în gheaţă, ca indicii ale încălzirii globale, dar ulterior a fost modificată astfel încât să semnalizeze şi alte anomalii de densitate. Planul prevedea ca PODS să scaneze Cercul Arctic de-a lungul a câteva săptămâni şi să identifice orice anomalii pe care le-am fi putut folosi pentru măsurarea încălzirii globale.

— Numai că PODS devenea inutil fără acea aplicaţie software, îl întrerupse Gabrielle. NASA ar fi trebuit să examineze manual imaginile fiecărui centimetru pătrat din Arctica în căutarea de locuri probleme.

Harper încuviinţă, retrăind coşmarul gafei sale de programare.

— Ar fi fost nevoie de zeci de ani de studiu. Totul a devenit un coşmar. Din cauza unei erori pe care eu am făcut-o în programare, PODS devenise, în esenţă, inutil. Iar cu alegerile care se apropiau cu repeziciune şi cu senatorul Sexton adoptând o asemenea poziţie critică faţă NASA…