— Sexton…, îi răspunse ea. Sunt Rachel Sexton.

Omul păru nedumerit. Se apropie mai mult şi o privi cu mai multă atenţie.

— Să fiu al naibii. Aşadar, dumneata eşti!

Rachel păru tulburată. "Mă cunoaşte de undeva?" Era convinsă că nu-l recunoaşte, deşi atunci când privirea îi coborî de pe chip la eticheta de pe piept zări emblema familiară a unui vultur care strângea o ancoră în gheare, înconjurată de cuvintele U.S. NAVY.

Acum îşi aminti de ce numele Charlotte i se păruse cunoscut.

— Bine aţi venit la bord, domnişoară Sexton, rosti căpitanul. Aţi sintetizat mai multe rapoarte de recunoaştere transmise de aceasta navă. Ştiu cine sunteţi!

— Dar ce căutaţi în apele astea? murmură ea.

Chipul lui se înăspri într-o oarecare măsură:

— Ca să fiu sincer, domnişoară Sexton, voiam să vă întreb acelaşi lucru.

Tolland se ridică încet în capul oaselor şi încercă să vorbească. Rachel îi făcu semn să tacă printr-un gest ferm din cap. "Nu aici. Nu acum." N-avea nici un dubiu că primul lucru despre care Tolland şi Corky ar fi vrut să vorbească era legat de meteorit şi de atac, dar acestea nu erau subiecte pe care să le discute de faţă cu un echipaj de submarin. In universul serviciilor secrete, indiferent de situaţia de criză care se ivea, SECURITATEA rămânea esenţială; situaţia meteoritului trebuia să rămână extrem de confidenţială.

— Trebuie să vorbesc cu directorul NRO, William Pickering, îi spuse ea căpitanului. Între patru ochi şi imediat!

Căpitanul se încruntă, neobişnuit să primească ordine chiar pe propriul vas.

— Deţin informaţii secrete pe care trebuie să le transmit.

Căpitanul o studie câteva clipe:

— Mai întâi să vă revină la normal temperatura corpului, apoi vă fac legătura cu directorul NRO.

— Este urgent, domnule. Eu…

Se opri repede. Privirea tocmai îi căzuse pe un ceas de pe peretele de deasupra cabinetului cu medicamente:

Rachel clipi des:

— Ceasul ăla… merge bine?

— Sunteţi pe o navă a Marinei, domnişoară. Ceasurile noastre merg întotdeauna brici.

— Şi arată ora după… meridianul estic?

— Şapte şi cincizeci şi unu de minute, timp estic standard. Suntem lângă Norfolk.

"Doamne! se gândea, uluită. E doar 7.51 P.M.?" Avea impresia că trecuseră ore bune de când leşinase. Nici măcar nu trecuse de ora opt? "Preşedintele n-a ieşit încă în public cu ştirea despre meteorit! încă am timp să-l opresc!" Se dădu imediat jos din pat, cu pătura înfăşurată pe lângă corp. Simţea cum îi tremurau picioarele.

— Trebuie să vorbesc imediat cu preşedintele.

Căpitanul păru nedumerit:

— Preşedintele cui?

— Al Statelor Unite!

— Credeam că îl vreţi pe William Pickering.

— N-am timp. Am nevoie de preşedinte.

Căpitanul rămase pe loc, blocându-i drumul postându-se chiar în faţa ei.

— Am înţeles că preşedintele este pe cale să susţină în direct o conferinţă de presă foarte importantă. Mă îndoiesc că va răspunde acum la apeluri telefonice personale.

Rachel se ridică cât putu de mult pe picioarele nesigure şi îl ţintui pe căpitan cu privirea:

— Domnule, nu dispuneţi de nivelul de acces necesar pentru a vă explica situaţia, dar preşedintele este pe cale să comită o greşeală groaznică. Deţin informaţii de care el are nevoie disperată. Acum. Va trebui să aveţi încredere în mine.

Căpitanul se holbă la ea, apoi se uită din nou la ceas:

— Nouă minute? Nu vă pot obţine o legătură securizata cu Casa Albă atât de repede. Tot ce vă pot oferi este un radiofon. Nesecurizat. Şi va trebui să ajungem la adâncime de antenă, ceea ce va lua câteva…

— Treceţi la treabă! Acum!

Centrala telefonică a Casei Albe era situată la nivelul inferior al aripii de est. La datorie se găseau, în permanenţă, trei centraliste. Pe moment, doar două dintre ele stăteau la comanda butoanelor. Cea de-a treia alerga cât putea către Sala de briefing. Ducea în mână un telefon fără fir. Încercase să facă legătura cu Biroul Oval, dar preşedintele plecase deja către conferinţa de presă. Atunci încercase să îi sune pe adjuncţii lui pe celulare, numai că toate celularele din jurul Sălii de briefing se închideau înaintea transmisiunilor televizate, pentru a nu întrerupe transmisia în direct.

A ajunge cu un telefon fără fir direct la preşedinte într-un astfel de moment însemna o posibilitate cel mult discutabilă, şi totuşi, când ofiţerul NRO de legătură cu Casa Albă sunase pretinzând că deţine informaţii urgente pe care preşedintele trebuia să le afle înainte de a intra în direct, centralista îşi dăduse seama că trebuie să o ia la fugă. Întrebarea era acum dacă va ajunge la destinaţie la timp.

Aflată într-o cabină medicală mică la bordul U.S.S. Charlotte, Rachel Sexton stătea cu receptorul lipit de ureche şi aştepta să discute cu preşedintele. Tolland şi Corky se aflau în apropiere, părând încă puternic afectaţi. Obrazul lui Corky fusese cusut cu cinci copci şi prezenta încă o vânătaie urâtă. Toţi trei fuseseră ajutaţi să se îmbrace în lenjerie cu protecţie termică, costume grele de pilot de aviaţie marină, ciorapi de lână şi bocanci. Cu o ceaşcă de cafea călduţă în mână, Rachel începea să se simtă din nou aproape ca o fiinţă umană.

— De ce durează atât? vru Tolland să ştie. Mai sunt doar patru minute până la ora opt!

Rachel nu-i putea răspunde. Ajunsese la una dintre centralistele Ca-sei Albe, îi explicase cine era şi că era o urgenţă. Centralista păruse că o înţelege, o pusese pe linie în aşteptare şi acum făcea, probabil, toate demersurile necesare pentru a o pune pe Rachel în legătură cu preşedintele.

"Patru minute, gândi Rachel. Grăbeşte-te!"

Închizându-şi ochii, Rachel încercă să-şi adune gândurile. Fusese o zi a naibii de lungă. "Sunt pe un submarin nuclear", rosti ea în gând, ştiind că avusese noroc. Aşa cum afirmase căpitanul, Charlotte se găsise într-o misiune de patrulare de rutină în Marea Bering cu două zile în urmă şi detectase unele zgomote subacvatice anormale dinspre gheţarul Milne — foraje, zgomote de avion, o mulţime de mesaje radio criptate. Submarinul fusese redirecţionat, cu misiunea de a asculta în tăcere. Cu o oră şi ceva înainte auziseră o explozie pe gheţar şi se duseseră să verifice. Aşa auziseră chemarea de ajutor a lui Rachel.

— Trei minute!

Tolland părea tot mai nerăbdător şi se uita mereu la ceas.

Rachel era nervoasă! De ce dura atât? De ce nu preluase preşedintele apelul? Dacă Zach Herney se prezenta în faţa publicului cu datele pe care le avea…

Rachel îşi alungă acest gând din minte şi scutură receptorul. "Ridică-l odată!"

Gonind spre intrarea în Sala de briefing, centralista se lovi de adevărată adunare a personalului Casei Albe. Toţi discutau emoţionaţi, făcând ultimele pregătiri. Îl văzu pe preşedinte la douăzeci de metri distanţă, aşteptând la intrare. Machiorii îşi terminau ultimele retuşuri.

— Faceţi loc! rosti centralista, încercând să străbată mulţime. Apel pentru preşedinte! Faceţi loc!

— În direct în două minute! strigă un regizor de platou.

Strângând telefonul la piept, centralista se apropie de preşedinte.

— Apel pentru preşedinte! icni ea. Faceţi loc!

O siluetă masivă îi blocă accesul: Marjorie Tench. Consilierul principal al preşedintelui o privi dezaprobator pe femeie:

— Ce se întâmplă?

— Am o urgenţă!

Centralista abia mai respira:

— … Un apel telefonic pentru preşedinte.

Tench părea că nu o crede:

— Acum nu se poate!

— E Rachel Sexton. Spune că e urgent!

Marjorie se strâmbă mai degrabă de surpriză decât de mânie. Tench se uită la telefon: