Simţind că i se face rău de la stomac, Gabrielle se întrebă ce avea de făcut.

Un telefon sună strident chiar în spatele ei, spărgând liniştea din hol. Uluită, Gabrielle se răsuci pe călcâie. Sunetul venea din debaraua din vestibul — un telefon celular în buzunarul hainei unui oaspete.

— Iertaţi-mă, prieteni, se auzi o vorbă tărăgănată cu accent texan. E pen' mine.

Gabrielle auzi cum omul se ridică. "Vine încoace!" Întorcându-se, fata porni în goană înapoi pe drumul pe care venise. Când ajunse la jumătatea holului, o coti la stânga şi se ascunse în bucătăria întunecată exact când texanul ieşi din birou şi porni pe hol. Gabrielle încremeni în umbră.

Texanul trecu pe lângă ea fără să o observe.

Dincolo de zgomotele puternice ale propriei inimi, Gabrielle îl auzi repezindu-se la debara. În cele din urmă, omul răspunse la telefon:

— Mda?… Când?… Nu zău? O să-l pornim. Mersi.

Individul închise şi porni înapoi spre birou, strigând de pe drum:

— Hei! Daţi drumul la televizor! Se pare că Zach Herney va ţine o conferinţă de presă de urgenţă în seara asta. La ora opt. Pe toate canalele. Fie va declara război Chinei, fie Staţia Spaţială Internaţională tocmai s-a prăbuşit în ocean.

— Păi asta chiar merită sărbătorit! îi răspunse cineva dinăuntru.

Toată lumea izbucni în râs.

Gabrielle simţi că bucătăria se învârteşte cu tot cu ea. "O conferinţă de presă la ora opt?" Tench părea să nu fi jucat deloc la cacealma. Îi dăduse timp lui Gabrielle până la ora opt ca să aducă o declaraţie sub jurământ prin care să recunoască legătura amoroasă. "Îndepărtează-te de senator până nu e prea târziu", o avertizase Tench. Gabrielle presupusese că termenul limită fusese astfel stabilit încât Casa Albă să poată strecura informaţia ziarelor de a doua zi, însă acum se părea că administraţia de la Washington voia să iasă ea însăşi în public cu aceste informaţii.

O conferinţă de presă urgentă?" Cu cât mai mult se gândea la asta, cu atât totul i se părea mai ciudat. "Herney iese la rampă cu porcăria asta? El în persoană?"

În birou cineva deschise televizorul. Vocea prezentatorului de ştiri era încărcată de emoţie:

— Casa Albă nu a oferit nici un indiciu asupra subiectului surprinzătoarei conferinţe de presă din această seară, aşa că speculaţiile abundă. Unii analişti politici cred acum că, din cauza absenţelor repetate din mass-media ale preşedintelui din ultima vreme, Zach Herney ar putea anunţa că nu va candida pentru un al doilea mandat.

Chiote de bucurie se auziră din birou.

"Absurd", îşi spuse Gabrielle. Cu toate mizeriile pe care Casa Albă le avea acum împotriva lui Sexton, era imposibil ca preşedintele să arunce prosopul în seara asta. "Conferinţa asta de presă se va referi la altceva". Gabrielle avea sentimentul tulburător că ea fusese deja avertizată în acest sens.

Se uită la ceas. Mai puţin de o oră. Trebuia să ia o decizie, şi ştia exact cu cine trebuia să discute. Strângând sub braţ dosarul cu fotografii, ieşi în linişte din apartament.

Paznicul de pe coridor răsuflă uşurat când o văzu.

— Am auzit nişte urale de bucurie înăuntru. Se pare că aţi dat lovitura.

Fata îi zâmbi scurt şi se îndreptă spre lift.

Afară, pe stradă, noaptea care se lăsa părea îngrijorător de grea. Gabrielle îi făcu semn unui taxi, se urcă în el şi încercă să se asigure că ştia exact ce face.

— Studiourile de televiziune ABC, îi spuse ea şoferului. Grăbeşte-te!

Stând întins pe o parte, pe gheaţă, Michael Tolland îşi odihnea capul pe un braţ întins pe care deja nu îl mai simţea. Chiar dacă pleoapele erau din ce în ce mai grele, Tolland se chinuia să şi le ţină deschise. Din punctul lui de vedere, se uita acum la ultimele imagini pe care le avea din această lume — apă şi gheaţă -, într-un soi de vedere periferică ciudată. Finalul potrivit al unei zile în care nimic nu fusese ceea ce părea.

Peste blocul de gheaţă începuse să se aştearnă o linişte ciudată. Rachel şi Corky tăcuseră amândoi, iar bătăile se opriseră. Cu cât se îndepărtau de gheţar, vântul devenea tot mai calm. Tolland auzea şi propriul trup cum e redus la tăcere. Cu gluga strânsă în jurul urechilor, îşi auzea propria respiraţie amplificată în cutia de rezonanţă a craniului. Devenea tot mai rară… şi mai superficială. Trupul nu mai era capabil să se lupte cu senzaţia de comprimare care însoţea fuga sângelui din extremităţi înspre organele vitale, într-un ultim efort de a menţine creierul conştient.

O bătălie pierdută, ştia foarte bine.

Ciudat, dar durerile dispăruseră. Trecuse prin acea stare. Acum simţea că se umflase. Amorţeală. Plutire. Când nu mai fu capabil să clipească, vederea i se înceţoşă. Umoarea apoasă dintre cornee şi cristalin începea să îngheţe. Tolland privi înapoi spre fantoma gheţarului Milne, acum doar o formă albă, vagă în lumina ceţoasă a lunii.

Îşi simţea sufletul împăcat cu înfrângerea. Oscilând pe pragul dintre prezenţă şi absenţă, privi înspre valurile oceanului. Vântul spulbera totul în jur.

În acel moment, Tolland începu să delireze. Ciudat, dar, în ultimele secunde înainte de a deveni inconştient, delirul lui nu avea nici o legătură cu salvarea. Nu avu gânduri halucinante despre căldură şi confort. Delirul final era terifiant.

Un animal imens răsărea din apă lângă aisberg, spărgând suprafaţa apei cu un şuierat înspăimântător. Veni spre el ca un monstru marin mitic — zvelt, negru şi mortal, cu apa bolborosind înspumată în jurul lui. Tolland se forţă să clipească. Vederea i se limpezi puţin. Bestia era aproape, lovind în gheaţă ca un rechin imens care atacă o bărcuţă. Masiv, animalul se înălţă deasupra lui, cu pielea udă şi lucind.

După ce imaginea ceţoasă se înnegri, nu mai rămaseră decât sunetele. Metal pe metal. Dinţi smulgând din gheaţă. Venind mai aproape. Trăgându-le corpurile de la locul lor.

"Rachel…"

Tolland se simţi înşfăcat cu brutalitate.

Apoi totul se întunecă în jurul lui.

Gabrielle Ashe o luă la goană imediat ce intră în camera de producţie de la etajul trei al canalului ABC News. Chiar şi aşa, se mişca mai încet decât toţi ceilalţi oameni din încăpere. Producţia se desfăşura cu intensitate maximă douăzeci şi patru de ore pe zi, dar în acel moment spaţiul de lucru din faţa ei era mai aglomerat ca oricând. Redactorii cu ochii ieşiţi din orbite strigau unii la alţii peste pereţii compartimentelor lor, reporterii cu faxuri în mâini goneau de la post de lucru la post de lucru comparând notiţele, iar curierii muşcau dintr-un baton de Snickers şi luau o gură de Mountain Dew între două sarcini.

Gabrielle venise la studiourile ABC ca s-o vadă pe Yolanda Cole.

De obicei, Yolanda putea fi găsită în zona cea mai liniştită din redacţie — birourile private cu pereţi de sticlă rezervate celor care luau decizii şi care aveau nevoie de ceva linişte pentru a gândi. În seara asta însă, Yolanda se afla chiar în mijlocul mulţimii bezmetice. Când o zări pe Gabrielle, femeia scoase un chiot de exuberanţă.

— Gabs!

Yolanda purta o rochie strânsă pe corp şi ochelari în formă de broască ţestoasă. Ca întotdeauna, de ea atârnau câteva kilograme de bijuterii. Se îndreptă spre Gabrielle, făcându-i semn cu mâna:

— Te îmbrăţişez!

Yolanda Cole era redactor al canalului ABC News din Washington de şaisprezece ani. De origine poloneză, pistruiată, Yolanda era o femeie scundă, cu părul foarte rar, căreia toată lumea i se adresa în semn de afecţiune cu "Mami". Spiritul ei de matroană şi umorul ascundeau o iscusinţă şi o perseverenţă ieşite din comun în a obţine articolele dorite. Gabrielle o cunoscuse pe Yolanda la un seminar "Femeile în politică", la care participase la scurt timp după sosirea ei în Washington. Discutaseră despre trecutul lui Gabrielle, despre provocarea de a fi femeie în D.C. şi în cele din urmă despre Elvis Presley — o pasiune pe care descoperiseră cu surprindere că o împărtăşesc. Yolanda o luase pe Gabrielle sub aripa ei şi o ajutase să îşi facă relaţii. De atunci, Gabrielle trecea la o lună şi ceva pe la ea ca s-o salute.