În seara asta, senatorul Sexton avea să întâmpine dificultăţi enorme ca să iasă cu faţa curată din coşmarul politic al uluitorului triumf NASA; dezastrul avea să fie considerabil mai mare dacă el va fi forţat să-şi apere poziţia anti-NASA, în vreme ce era făcut mincinos de o femeie din echipa sa.

Ajungând la uşa Biroului de Comunicaţii, Tench simţea fiorul bătăliei curgându-i prin vene. Politica însemna război. Inspiră adânc şi se uită la ceas: 6.15 P.M. Urma să tragă primul foc.

Intră.

Biroul de Comunicaţii era mic, dar nu din lipsă de spaţiu, ci din lipsa nevoii. Era una dintre cele mai eficiente staţii de comunicaţii din lume şi era deservită de un personal alcătuit din doar cinci angajaţi. În acel moment, toţi cei cinci stăteau la mesele lor cu echipament electronic, arătând ca nişte înotători gata de start.

"Sunt pregătiţi", îşi zise Tench, observându-le privirile înfometate. O uluia mereu faptul că un birou atât de mic putea, cu o pregătire de doar două ore, să contacteze mai mult de o treime din populaţia lumii civilizate. Dispunând de conexiuni electronice la zeci de mii de surse globale de ştiri — de la cele mai mari conglomerate de televiziune la cele mai mici ziare de provincie -, Biroul de Comunicaţii al Casei Albe era capabil să ajungă la întreaga omenire prin doar câteva apăsări de buton.

Computerele folosite ca maşini-fax aruncau comunicatele de presă către cutiile poştale electronice ale celor mai diferite mijloace de comunicare, radiouri, televiziuni, ziare etc, din Maine şi până în Moscova. E-mail-urile acopereau serviciile de ştiri online. Maşini de formare automată a numerelor de telefon apelau mii de manageri media, punându-le la ureche anunţuri vocale preânregistrate. O pagină web cu ştiri de ultimă oră actualiza constant conţinutul ştirilor într-un cadru preformatat. Sursele de ştiri capabile de a trimite echipe pe teren în orice condiţii, cum erau canalele media CNN, NBC, ABC, CBS sau sindicatele media străine, erau asaltate din toate părţile şi li se promiteau transmisii de televiziune gratuite şi în direct. Drept rezultat, întotdeauna când se făcea un apel de urgenţă prezidenţial, orice altceva difuza în acel moment mass-media dispărea.

"Penetrare completă."

Ca un general care îşi inspecta trupele, Tench parcurse în tăcere distanţa până la biroul de redactare şi ridică hârtia care conţinea "comunicatul de presă" ce fusese deja încărcat în memoria tuturor aparatelor de transmisie, ca un cartuş multiplicat în mai multe arme gata de tragere.

După ce îl citi, lui Tench îi veni să râdă. În mod obişnuit, comunicatele care urmau să fie transmise erau în prealabil minuţios elaborate, astfel încât sunau mai degrabă a reclamă decât a anunţ, însă preşedintele ordonase acum ca orice "periaj" să fie lăsat deoparte. Rezultatul era un text perfect — bogat în cuvinte-cheie şi uşor de înţeles. O combinaţie mortală. Chiar şi serviciile de ştiri care foloseau programe software de depistare a cuvintelor-cheie pentru a sorta e-mailurile aveau să fie extrem de alertate în privinţa acestui mesaj:

De la: Biroul de Comunicaţii al Casei Albe;

Subiect: Adresa Prezidenţială Urgentă.

Preşedintele Statelor Unite va ţine o conferinţă de presă importantă în seara asta la ora opt, Eastern Standard Time, din camera de informări a Casei Albe. Subiectul anunţului este deocamdată confidenţial. Transmisiile în direct vor fi permise prin metodele obişnuite.

Punând hârtia înapoi pe birou, Tench privi prin Biroul de Comunicaţii şi dădu impresionată din cap în direcţia personalului. Aceştia părură recunoscători.

Îşi aprinse o ţigară, trase din ea câteva secunde şi lăsă tensiunea să crească. În cele din urmă zâmbi:

— Doamnelor şi domnilor, daţi drumul la motoare!

Din mintea lui Rachel Sexton dispăruse orice raţionament logic. Nu se mai putea gândi deloc la meteorit, la hârtia misterioasă din buzunar, la Ming, la oribilul atac de pe platforma de gheaţă. O preocupa o singură chestiune.

"Supravieţuirea."

Gheaţa aluneca fantomatic sub ea, ca o autostradă lucioasă şi nesfârşită. Habar n-avea dacă trupul îi era amorţit de frică sau doar protejat de costum, dar nu simţea nici o durere. Nu simţea nimic.

Încă.

Pe o parte, lipită de Tolland în dreptul mijlocului, Rachel stătea cu faţa înspre el, ca într-un fel de îmbrăţişare ciudată. Undeva, în faţa lor, balonul gonea, umflat de vânt, ca o paraşută în spatele unei maşini de curse. Corky venea târâş în spate, tot rostogolindu-se, o remorcă de tractor scăpată de sub control. Făclia care marca locul unde fuseseră atacaţi se făcuse deja nevăzută în depărtare.

Fâşâitul costumelor Mark IX la contactul cu gheaţa deveni tot mai puternic, pe măsură ce accelerau. Rachel habar n-avea cât de repede alunecau, dar vântul sufla cu cel puţin o sută de kilometri la oră, iar autostrada lunecoasă de sub ei părea să gonească tot mai mult cu fiecare secundă care trecea. Balonul impermeabil nu dădea nici un semn că s-ar rupe sau că şi-ar slăbi forţa cu care îi trăgea.

"Trebuie să ne dăm drumul", îşi spuse ea. Fugeau de un inamic fatal — drept în braţele altuia. "Probabil că oceanul e la mai puţin de un kilometru acum!" Gândul contactului cu apa extrem de rece îi provoca amintiri îngrozitoare.

Vântul sufla tot mai tare, astfel încât viteza lor crescu. Undeva, în spatele lor, Corky scoase un urlet de groază. La viteza asta, le mai rămăseseră doar câteva minute până ce aveau să fie aruncaţi peste creastă, direct în ocean.

Tolland părea că se gândeşte la acelaşi lucru, pentru că începu să se lupte cu clema prinsă de corpurile lor.

— Nu pot desface chestia asta! strigă el. E prea tare întinsă!

Rachel spera ca o liniştire momentană a vântului să-i ofere lui Tolland un răgaz, însă şuvoiul de aer continua să-i tragă cu o constanţă de nezdruncinat. Încercând să îi fie de ajutor, Rachel îşi răsuci corpul şi încercă să-şi înfigă crampoanele unui călcâi în gheaţă, trimiţând un şuvoi de aşchii de gheaţă în aer. Viteza se domoli un pic.

— Acum! ţipă ea, ridicându-şi piciorul.

Pentru o fracţiune de secundă, coarda care îi ţinea legaţi de balon îşi slăbi strânsoarea. Tolland se lăsă în jos, încercând să profite de moment pentru a desface clema, dar nu reuşi.

— Din nou! îi strigă el.

De această dată, se întoarseră amândoi în direcţii opuse şi îşi înfipseră călcâiele în gheaţă, trimiţând o jerbă dublă de aşchii în aer. Efortul aduse o încetinire mai mare.

— Acum!

La semnul lui Tolland, se ridicară amândoi. În vreme ce balonul plonja din nou înainte, Tolland îşi introduse degetul mare în închizătoarea clemei şi răsuci piedica, încercând să elibereze clema. Chiar dacă fusese mai aproape de reuşită, avea nevoie de mai mult spaţiu de manevră. Aşa cum se lăudase Norah, clemele de prindere erau de prima mână, special construite cu o buclă suplimentară de metal, astfel încât să nu se desfacă niciodată dacă simţeau o cât de mică tensiune.

"Omorâţi de clemele de siguranţă", îşi zise Rachel, găsind ironia de-a dreptul tragică.

— Încă o dată! îi strigă Tolland.

Punându-şi la bătaie toată energia şi toată speranţa, Rachel se răsuci cât de mult putu şi îşi înfipse ambele călcâie în gheaţă. Arcuindu-şi spatele, încercă să îşi lase toată greutatea corpului la nivelul călcâielor. Tolland o imită, până ce ajunseră amândoi contorsionaţi. Legătura din dreptul mijlocului le îngreuna efortul. Tolland îşi înfipse şi el călcâiele, în vreme ce Rachel se arcui mai tare. Vibraţiile trimiteau unde de şoc de-a lungul picioarelor. Avea senzaţia că i se rupeau gleznele.

— Ţine aşa… ţine aşa…

Tolland se contorsionă mai tare ca să desprindă clema, în vreme ce viteza scăzu simţitor.