— Exact.

Herney o măsură cu privirea. Orice strategie complicată ar fi conceput Tench, n-avea să-i permită, pentru nimic în lume, să apară la CNN.Oricine o văzuse vreodată pe Marjorie Tench îşi dădea seama că exista un motiv pentru care ea lucra în spatele scenei. Era o femeie cu un aspect înfricoşător — în orice caz nu genul de faţă care să "livreze" un mesaj de la Casa Albă.

— Mă duc la dezbaterea CNN, îi repetă ea, pe un ton imperativ.

— Marjorie, încercă preşedintele o manevră, simţindu-se oarecum neliniştit, oamenii de campanie ai lui Sexton vor pretinde cu siguranţă că prezenţa ta la CNN dovedeşte teama Casei Albe. Trimiterea armelor noastre grele atât de devreme ne face să părem disperaţi.

Femeia încuviinţă în tăcere şi îşi aprinse o ţigară:

— Cu cât părem mai disperaţi, cu atât mai bine.

În următoarele şaizeci de secunde, Marjorie Tench îi descrise pe larg de ce preşedintele trebuia să o trimită la dezbaterea CNN pe ea în locul unui purtător de cuvânt. Când termină, Herney nu putu decât să o privească uluit.

Marjorie Tench se dovedise încă o dată un geniu politic.

Banchiza de gheaţă Milne este cel mai mare sloi de gheaţă din emisfera nordică. Situată deasupra paralelei 82, pe coasta nordică a insulei Ellesmere, partea de nord a Oceanului Arctic, banchiza Milne are o lăţime de şase kilometri şi o grosime a stratului de gheaţă de peste o sută de metri.

Când se urca în cabina de plexiglas montată pe tractorul de gheaţă, Rachel era recunoscătoare pentru hainele groase şi mănuşile care o aşteptau pe scaun, precum şi pentru căldura care venea în valuri prin sistemul de ventilaţie al maşinii. Afară, pe pista de gheaţă, motoarele aeronavei F-l4 gemură cu putere, apoi avionul începu să se îndepărteze.

Rachel îşi ridică, alarmată, privirea:

— Pleacă?

Noua ei gazdă se urcă în tractor şi dădu din cap:

— În acest loc au voie să stea doar membrii echipei de ştiinţă şi personalul de întreţinere NASA.

Văzând cum aeronava decolează către cerul întunecat, Rachel avu un sentiment de deprimare.

— De aici luăm IceRover-ul,zise însoţitorul ei. Directorul administrativ vă aşteaptă.

Rachel privi calea argintie de gheaţă din faţa lor şi încercă să îşi închipuie ce naiba căuta administratorul NASA într-un asemenea loc.

— Ţineţi-vă bine, îi strigă omul de la NASA, în timp ce mânuia nişte manivele.

Cu un huruit, maşinăria se roti cu nouăzeci de grade pe loc, ca un tanc greu. Acum se afla cu faţa înspre un perete înalt format de zăpada îngheţată.

Rachel se uită la panta abruptă şi brusc i se făcu pielea ca de găină de teamă. "Doar nu are de gând să… "

— Rock-and-roll!

Omul băgă în viteză şi acceleră tractorul direct spre perete. Rachel îşi înăbuşi un ţipăt şi se ţinu bine. Când atinseră peretele, picioarele maşinăriei se înfipseră în zăpadă şi insecta uriaşă începu să urce. Rachel era ferm convinsă că aveau să se răstoarne, însă cabina rămase, surprinzător, la un nivel orizontal. Când ajunseră pe creasta dâmbului, conducătorul ei o opri şi se întoarse vesel spre pasagera ale cărei încheieturi se albiseră de groază:

— Încercaţi asta cu un SUV! Am luat proiectul sistemului de protecţie la şoc de la modulul Mars Pathfinder şi l-am montat pe bebeluşul ăsta! Merge ca uns!

Rachel dădu uşor din cap:

— Frumos.

Aflată acum pe vârful peretelui de zăpadă îngheţată,Rachel îşi îngădui să admire priveliştea, care, în alt context, ar fi fost greu de imaginat. În faţa lor se afla un alt dâmb mare, după care ondulaţiile se opreau abrupt. Dincolo de ele, gheaţa se netezea într-o întindere lucitoare, cu o pantă de înclinare extrem de lină. Platoul luminat de razele lunii se întindea până departe, după care se îngusta şi se oprea în coastele munţilor.

— Gheţarul Milne, rosti conducătorul, arătându-i oaspetelui munţii din depărtare. Începe de acolo şi coboară către această deltă largă, unde ne aflăm noi.

Omul porni iarăşi motorul. Rachel se prinse din nou bine de bare, în vreme ce tractorul acceleră în josul dâmbului. Ajungând la poale, traversară un nou râu de gheaţă, după care urcară panta dâmbului următor. În cele din urmă ajunseră pe porţiunea netedă de gheaţă şi începură să traverseze gheţarul.

— Cât mai avem?

Rachel nu vedea altceva decât gheaţă de jur împrejur.

— Circa trei kilometri, drept înainte!

Lui Rachel distanţa i se păru imensă. Vântul de afară izbea tractorul în rafale necontenite, zguduind cabina de plexiglas, de parcă ar fi vrut să-i arunce pe amândoi înapoi în mare.

— Aşa e vântul polar, îi strigă conducătorul tractorului. Ar fi bine să vă obişnuiţi!

Printre rafale îi spuse că acea zonă era bătută în permanenţă de o briză puternică: katabatic — termenul grecesc pentru curgerea în jos de-a lungul unei pante. Acea briză necontenită părea a fi rezultatul unor şuvoaie de aer rece care "curgea" pe pereţii gheţarului precum un râu năvalnic de munte.

— E singurul loc de pe planetă, adăugă bărbatul râzând, unde iadul este îngheţat bocnă!

Câteva minute mai târziu, Rachel întrezări o formă ceţoasă la distanţă în faţa lor — silueta unui dom alb enorm care se înălţa drept din gheaţă. Se frecă la ochi. "Ce Dumnezeu mai e şi…?"

— Cam mari eschimoşii pe aici, nu? glumi însoţitorul ei.

Rachel încercă să descifreze ceva din acea structură. Părea un model la scară redusă al astrodomului din Houston.

— NASA l-a construit cu vreo săptămână şi jumătate în urmă, zise bărbatul. E făcut din plexipolysorbat multistrat gonflabil. Piesele se umflă, se conectează între ele, apoi totul se prinde de zăpadă cu sârme şi pitoni. Pare un cort imens închis, dar este, de fapt, prototipul NASA pentru habitatul mobil pe care sperăm să-l folosim într-o zi pe Marte. Noi îl denumim "habisferă".

— Habisferă?

— Mda, v-aţi prins?Pentru că nu e o sferă întreagă,e doar o habi sferă.

Rachel zâmbi şi se holbă la bizara construcţie de care se apropiau vizibil peste câmpia de gheaţă.

— Şi pentru că NASA n-a ajuns încă pe Marte, voi aţi decis în schimb să trageţi un pui zdravăn de somn aici?

Omul râse:

— De fapt, aş fi preferat Tahiti, dar soarta a hotărât altfel.

Rachel se uită iarăşi, nedumerită, la construcţie. Carcasa albă părea doar un contur fantomatic, decupat pe fundalul unui cer întunecat. În timp ce se apropia de edificiu, IceRover-ul se opri în dreptul unei uşi mici care tocmai se deschidea. Lumina dinăuntru se revărsă peste zăpadă. În cadrul uşii apăru o siluetă. Un gigant îmbrăcat cu un pulover de flanelă ce îi amplifica dimensiunile şi îl făcea să semene cu un urs fioros. Omul se îndreptă spre IceRover.

Rachel n-avu nici un dubiu asupra identităţii uriaşului: Lawrence Ekstrom, directorul administrativ al NASA.

Conducătorul tractorului îi zâmbi încercând s-o consoleze:

— Să nu vă lăsaţi păcălită de dimensiunile lui. Tipul e o pisicuţă.

"Mai degrabă un tigru", îi răspunse Rachel în gând, cunoscând prea bine reputaţia lui Ekstrom de a "reteza" capetele celor care stăteau în calea îndeplinirii viselor lui.

Vântul aproape o doborî atunci când coborî din vehicul. Îşi strânse haina mai bine şi porni spre dom.

Directorul administrativ al NASA o întâmpină la jumătatea drumului şi îi întinse o imensă labă înmănuşată:

— Domnişoara Sexton! Vă mulţumesc că aţi venit!

Rachel dădu nesigură din cap şi îi strigă peste urletul rafalelor de vânt:

— Să fiu sinceră, domnule, nu prea cred că am avut de ales!

La o mie de metri distanţă, în susul gheţarului, Delta One se uita prin binoclul cu infraroşii şi urmărea cum Ekstrom o conducea pe Rachel Sexton în dom.