Peste aproximativ cinci minute, preşedintele avea să-i prezinte pe Ekstrom şi pe membrii personalului NASA. Apoi, prin intermediul unei spectaculoase legături prin satelit, NASA avea să se alăture preşedintelui în diseminarea veştilor către omenire. După un scurt rezumat al modului în care se efectuase descoperirea şi al însemnătăţii ei pentru ştiinţa spaţială, şi după câteva bătăi pe spate în semn de felicitare, NASA şi preşedintele aveau să îi dea cuvântul celebrului om de ştiinţă Michael Tolland, al cărui documentar avea să ruleze timp de aproape cincisprezece minute. După aceea, cu entuziasmul şi credibilitatea ajunse la cotă maximă, Ekstrom şi preşedintele îşi vor lua la revedere, promiţând noi informaţii în zilele următoare prin intermediul conferinţelor de presă NASA.

În timp ce stătea şi îşi aştepta rândul, Ekstrom începu să se simtă tot mai ruşinat. Ştia că se va întâmpla aşa. Se aşteptase la asta.

Avea să spună minciuni… neadevăruri certificate.

În mod ciudat însă minciunile lui păreau lipsite de importanţă acum. Ekstrom avea o greutate şi mai mare pe suflet.

În haosul din studioul de producţie a canalului ABC, Gabrielle Ashe stătea umăr lângă umăr alături de zeci de străini, toate gâturile fiind întinse spre şirul de monitoare suspendate de tavan. Un fâşâit se auzi în încăpere în momentul clipei mult aşteptate. Gabrielle închise ochii, rugându-se ca atunci când îi va deschide să nu aibă în faţa ochilor imaginile propriului trup gol.

Atmosfera din biroul senatorului Sexton era încărcata de emoţie. Toţi oaspeţii se ridicaseră în picioare, cu ochii lipiţi de televizorul cu ecran lat.

Zach Herney stătea în faţa întregii lumi şi, incredibil, salutul trimis de el fusese unul stângaci. Omul părea, pe moment, nesigur.

"Pare tulburat, îşi spuse Sexton. Deşi el nu pare niciodată tulburat."

— Uitaţi-vă la el, îi şopti cineva. Probabil că are veşti proaste.

"Să fie staţia spaţială?" se întrebă Sexton.

Herney privi drept spre cameră şi inspiră profund:

— Prieteni, mă întreb de mai multe zile cum e cel mai bine să fac acest anunţ…

"Cinci cuvinte simple, îl îndemnă Sexton de la distanţă. Am dat-o în bară."

Herney vorbi câteva clipe despre marele păcat comis prin implicarea agenţiei spaţiale în campania electorală şi despre faptul că, aşa stând lucrurile, el personal simţise nevoia de a prefaţa un astfel de anunţ major cu exprimarea unor scuze publice.

— Aş fi preferat orice alt moment din istorie ca să fac acest anunţ, zise el. Tensiunea politică tinde să transforme visătorii în necredincioşi, şi totuşi, în calitatea mea de preşedinte, nu am de ales decât vă împărtăşesc ceea ce am aflat şi eu recent.

Zâmbi.

— Se pare că magia cosmosului nu ţine cont de programarea oamenilor… nici măcar de programul unui preşedinte.

Toţi cei din biroul lui Sexton tresăriră la unison. "Ce???"

— Cu două săptămâni în urmă, reluă Herney, noul sistem de sateliţi de scanare a densităţii de pe orbita polară a trecut peste gheţarul Milne din insula Ellesmere, o bucată îndepărtată de pământ situată deasupra paralelei optzeci, în nordul Oceanului Arctic.

Sexton şi ceilalţi schimbară priviri nedumerite:

— Satelitul NASA, continuă Herney, a detectat o rocă imensă de mare densitate, îngropată la şaizeci de metri sub gheaţă.

Zâmbi pentru prima dată, regăsindu-şi siguranţa de sine:

— După primirea datelor, NASA a bănuit imediat că sateliţii au descoperit un meteorit.

— Un meteorit? izbucni Sexton, ridicându-se în picioare. Astea sunt veşti?

— NASA a trimis o echipă pe gheţar ca să ia mostre de rocă. În acel moment NASA a făcut…

Pauză.

— Ca să fiu sincer, a făcut descoperirea ştiinţifică a secolului.

Sexton făcu un pas spre televizor. "Nu…" Oaspeţii lui se agitară neliniştiţi.

— Doamnelor şi domnilor, anunţă Herney, acum câteva ore, NASA a extras afară din gheaţa Arcticii un meteorit de opt tone care conţine…

Preşedintele se opri din nou, pentru sporirea efectului:

— Un meteorit care conţine fosile ale unei forme de viaţă. Cu zecile. O dovadă de netăgăduit a existenţei vieţii extraterestre.

Ca la comandă, o imagine strălucit luminată apăru pe ecranul din spatele preşedintelui — o fosilă perfect vizibilă a unei creaturi enorme, asemănătoare unei insecte, încastrate într-o rocă înnegrită.

În biroul lui Sexton, şase oameni săriră în sus, cu ochii măriţi de groază. Sexton încremenise locului.

— Prieteni, continuă preşedintele, fosila din spatele meu are o vechime de 190 de milioane de ani. A fost descoperită într-un fragment al unui meteorit numit Jungersol, care a lovit Arctica cu aproape trei sute de ani în urmă. Noul sistem de sateliţi NASA a descoperit acest fragment de meteorit îngropat într-un gheţar. NASA şi această administraţie au avut extrem de multă grijă în ultimele două săptămâni să confirme fiecare aspect al monumentalei descoperiri înainte ca publicul larg să afle despre ea. În următoarea jumătate de oră veţi auzi depoziţii din partea mai multor specialişti de la NASA şi oameni de ştiinţă civili şi veţi viziona un scurt documentar pregătit de un chip pe care sunt sigur că îl veţi recunoaşte. Înainte de a continua însă, trebuie să urez bun venit în direct, prin intermediul satelitului de deasupra Cercului Arctic, omului ale cărui conducere, viziune şi muncă dedicată au făcut posibil acest moment istoric. Este o mare onoare pentru mine să vi-l prezint pe directorul administrativ NASA, Lawrence Ekstrom.

Herney se întoarse spre ecran la fix.

Imaginea meteoritului se dizolvă în mod dramatic într-o privelişte a unui grup de experţi NASA aşezaţi la o masă lungă, iar în capăt se vedea silueta masivă a lui Lawrence Ekstrom.

— Mulţumesc, domnule preşedinte.

Ekstrom se ridică având un aer ţeapăn şi mândru şi privi drept spre cameră:

— Sunt extrem de mândru să împărtăşesc cu dumneavoastră cele mai glorioase clipe ale NASA de până acum.

Ekstrom vorbi cu înflăcărare despre NASA şi despre descoperire. Emanând din toţi porii patriotism şi triumf, el introduse fără a comite vreo greşeală documentarul realizat de o celebritate a ştiinţei civile — Michael Tolland.

După ce urmări imaginile, senatorul Sexton căzu în genunchi în faţa televizorului, strângând rama argintie a acestuia. "Nu! Doamne, nu!"

Marjorie Tench se rupse, lividă la faţă, de mulţimea încântată din Sala de briefing şi porni în goană înapoi spre biroul ei din aripa de vest. N-avea chef de sărbătoare. Telefonul primit de la Rachel Sexton avusese darul de a o şoca.

Extrem de iritant.

Tench trânti uşa camerei, se duse la birou şi formă interiorul centralistei de la Casa Albă.

— William Pickering. NRO.

Îşi aprinse o ţigară şi începu să se plimbe prin cameră aşteptând ca să i se facă legătura cu Pickering. În mod normal, Pickering ar fi fost la acea oră de mult plecat de la birou, însă cu toată agitaţia legată de conferinţa de presă de la Casa Albă, Tench bănuia că Pickering rămăsese la birou toată seara, cu privirea lipită de ecranul televizorului, întrebându-se ce naiba se putea petrece în lume fără ca directorul NRO să afle dinainte.

Tench se blestema că nu avusese încredere în propriile instincte atunci când preşedintele o informase că vrea să o trimită pe Rachel Sexton în Arctica. Îşi exprimase îngrijorarea, spunând că este un risc inutil. Însă preşedintele ştiuse să fie foarte convingător, argumentând că personalul Casei Albe devenise tot mai cinic în ultimele săptămâni şi putea ridica semne de întrebare în legătură cu descoperirea NASA dacă vestea le venea din interior. Aşa cum promisese Herney, certificarea efectuată de Rachel Sexton le îndepărtase bănuielile, prevenise orice discuţie în interior şi îi determinase pe toţi angajaţii să se comporte ca un singur individ. Tench trebuia să admită că mutarea fusese una genială. Şi totuşi, Rachel Sexton îşi schimbase atitudinea.