— Aici controlorul, îi zise personajul care conducea misiunea Tonul de robot al maşinăriei era extrem de bizar — androgin şi metalic. Cum staţi cu operaţiunea?

— Totul decurge conform planului, îi răspunse Delta One.

— Excelent. Am actualizat secvenţa de timp. Informaţia devine publică la ora opt seara. Meridian estic.

Delta One îşi verifică cronograful. "Doar opt ore au mai rămas." Misiunea lui avea să se sfârşească în curând. Era un lucru încurajator.

— Încă un amănunt, rosti controlorul.În arenă a intrat un nou jucător.

— Ce jucător?

Delta One ascultă. "Interesant joc de noroc." Cuiva îi plăcea tare mult să deţină toate atuurile.

— Credeţi că se poate avea încredere în ea?

— Trebuie supravegheata îndeaproape.

— Şi dacă apar probleme?

— Ordinele rămân valabile, rosti vocea fără nici un fel de ezitare.

Rachel Sexton zbura spre nord de mai bine de o oră. În afara câtorva imagini rapide ale Newfoundland-ului, nu zărise decât apă pe parcursul întregii călătorii.

"De ce trebuia să fie apă?" se întrebă ea, strâmbându-se. Când avea şapte ani, căzuse în apa îngheţată a unui iaz, în timp ce patina. În vreme ce stătea prinsă sub gheaţă, fusese ferm convinsă că va muri. Doar forţa disperată cu care mama ei îi trăsese la suprafaţă trupul îmbibat de apă a salvat-o. După acele clipe de coşmar, Rachel se luptase mereu cu senzaţia de hidrofobie — o senzaţie neplăcută de frică la vederea apelor întinse, mai ales a apelor reci. Acum, văzând de jur împrejur, până la limita orizontului, doar apele Atlanticului de Nord, vechea spaimă începea să o cuprindă din nou.

Îşi dădu seama cât de mult zburaseră doar atunci când pilotul verifică poziţia avionului cu turnul de control al bazei aeriene Thule din nordul Groenlandei. "Am ajuns deasupra Cercului Arctic?" Revelaţia îi spori teama. "Unde mă duc? Ce a descoperit NASA?" La scurt timp, masa de apă cenuşiu-albăstrie de dedesubt începu să fie presărată cu mii de puncte albe.

"Aisberguri."

Rachel mai văzuse un aisberg doar o singură dată în viaţa ei, cu şase ani în urmă,când mama ei o convinsese să plece împreună într-o croazieră prin Alaska. Rachel sugerase mai multe destinaţii de vacanţă aflate pe pământ, însă mama ei fusese deosebit de insistentă.

— Rachel, draga mea, zisese ea, două treimi din planeta asta sunt acoperite de apă. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să înveţi să ţii această problemă sub control.

Doamna Sexton fusese o fiică a New England-ului,hotărâtă să crească o fată puternică.

Acea croazieră fusese ultima călătorie pe care Rachel o făcuse împreună cu mama ei.

"Katherine Wentworth Sexton." Rachel simţi cum junghiul singurătăţii o străpunge. Amintirile reveniră, dureroase, sfâşiind-o aşa cum avionul sfâşia aerul, stârnind afară urletele vântului. Ultima lor conversaţie fusese una telefonica. În dimineaţa Zilei Recunoştinţei.

— Îmi pare aşa de rău, mamă, îi spusese Rachel, telefonând acasă din aeroportul O'Hare, pe o vreme în care zăpada curgea în valuri din cer. Ştiu că familia noastră n-a petrecut niciodată Ziua Recunoştinţei separată. Se pare că astăzi va fi prima dată.

Mama ei păruse puternic afectată de acest lucru:

— Abia aşteptam să te văd.

— Şi eu, mamă. Gândeşte-te la mine cum mănânc ceva în aeroport, în vreme ce tu şi tata vă ospătaţi cu minunatul curcan.

Urmase o pauză pe fir.

— Rachel, n-aveam de gând să îţi spun decât atunci când ai fi ajuns aici, dar tatăl tău susţine că are prea mult de lucru ca să vină acasă în acest an. Spune că o să petreacă weekend-ul în apartamentul lui din D.C.

— Ce???

Surprinsă, Rachel se înfuriase imediat:

— E Ziua Recunoştinţei. Senatul nu e în sesiune! E la mai puţin de două ore distanţă de tine. Ar trebui să fie acolo!

— Ştiu. Spune că e epuizat şi că nu se simte în stare să conducă. A decis să îşi petreacă weekend-ul în pat împreună cu lucrările lui.

"Lucrări?" Rachel deveni brusc sceptică. Mai probabil era că senatorul Sexton să petreacă în pat cu altă femeie. Deşi comise cu discreţie, infidelităţile lui durau de ani de zile. Doamna Sexton nu era proastă, dar afacerile extraconjugale ale soţului ei fuseseră întotdeauna însoţite de alibiuri puternice şi indignări ultragiate la simpla aluzie că el ar putea să îi fie necredincios. În cele din urmă, doamna Sexton nu văzuse altă soluţie decât să îşi înăbuşe durerea prefăcându-se că nu observă nimic. Deşi Rachel o îndemnase în repetate rânduri să divorţeze, Katherine Wentworth Sexton era o femeie de cuvânt.

— Până ce moartea ne va despărţi, îi spusese ea lui Rachel. Tatăl tău m-a binecuvântat cu tine, o fată minunată, şi pentru asta îi mulţumesc. Pentru celelalte acţiuni ale lui va trebui să răspundă cândva în faţa unei instanţe superioare mie.

În timp ce stătea în aeroport, Rachel simţi cum creşte furia în ea:

— Dar asta înseamnă că vei fi singură tocmai astăzi!

I se făcea rău de la stomac. Faptul că-şi părăsise familia într-o asemenea zi reprezenta o altă josnicie din partea senatorului.

— Ei bine…, rostise doamna Sexton cu voce dezamăgită, dar decisă, este clar că nu pot lăsa toată mâncarea asta să se strice. O să mă duc la mătuşa Ann. Ne-a invitat întotdeauna la ea pentru a sărbători împreună. O s-o sun chiar acum.

Rachel se simţise doar puţin absolvită de vină.

— Bine. O să ajung acasă cât de repede pot. Te iubesc, mamă!

— Zbor lin, draga mea!

În acea noapte, ceasul arăta zece şi jumătate când taxiul reuşise, în sfârşit, să cotească pe aleea lungă de acces către luxoasa reşedinţă a familiei Sexton. Rachel îşi dăduse imediat seama că se întâmplase ceva rău. Pe alee, se găseau trei maşini ale poliţiei şi câteva dubiţe ale unor echipe de ştiri. Toate luminile din casă erau aprinse. Rachel coborâse în fugă din taxi, cu inima bătându-i nebuneşte.

La uşă fusese întâmpinată de un poliţist care purta uniforma statului Virginia, cu o faţă mohorâtă. Nu fusese nevoie să scoată nici o vorbă. Rachel ştia. A avut loc un accident.

— Drumul douăzeci şi cinci era alunecos din pricina poleiului, informase ofiţerul. Mama dumneavoastră a ieşit de pe şosea şi s-a izbit de nişte copaci. Îmi pare rău. A murit instantaneu în urma impactului.

Rachel înmărmurise. Întors acasă imediat ce aflase vestea, tatăl ei se găsea deja în living şi ţinea o conferinţă de presă ad-hoc, anunţând cu stoicism lumii întregi că soţia lui decedase în urma unui accident de maşină, în vreme ce se întorcea de la o petrecere de Ziua Recunoştinţei împreună cu familia.

Fiica lui rămăsese ascunsă pe durata întregului eveniment, plângând pe înfundate.

— Tot ce mi-aş fi dorit, declarase tatăl ei presei, cu ochii înotând în lacrimi, ar fi fost să stau acasă doar de dragul ei în acest weekend. Nu s-ar fi întâmplat această tragedie.

"Ar fi trebuit să te gândeşti la asta de ani de zile" îi răspunse Rachel în tăcere, ura faţă de tatăl ei crescând cu fiecare secundă care trecea.

Din acel moment, Rachel se "despărţise" de tatăl ei, aşa cum doamna Sexton n-avusese puterea s-o facă niciodată. Senatorul nu păruse a acorda vreo atenţie faptului. Brusc, devenise foarte ocupat să cheltuiască averea strânsă de nevasta lui pentru a dobândi nominalizarea partidului său la candidatura pentru preşedinţie. Voturile aduse din simpatie pentru tragedia pe care a trăit-o n-aveau cum să-i facă râu.

Ca o cruzime nemeritată, chiar şi la o distanţă de trei ani, senatorul continua să o facă pe Rachel să se simtă singură. Cursa lui pentru Casa Albă amânase pe o perioadă nedefinită visele ei de a cunoaşte un bărbat adevărat, cu care să îşi întemeieze o familie. Îi fusese mult mai uşor să se izoleze complet faţă de lume decât să aibă de-a face cu şirul nesfârşit de pretendenţi lacomi de putere din Washington, fiecare sperând să pună laba pe îndurerata şi potenţiala "primă fiică a Americii".