— Probabil că Xavia e în hidrolab, zise Tolland, continuându-şi deplasarea pe punte. Pe aici!

Rachel şi Corky se luară după Tolland. Pilotul de la Paza de Coastă ramase în elicopterul lui, cu instrucţiuni stricte să nu se folosească de comunicaţiile radio.

— Uitaţi-vă la asta, zise Tolland, oprindu-se în dreptul balustradei drepte a vasului.

Ezitând, Rachel se apropie de balustradă. Se găseau undeva foarte sus. Apa se afla la cel puţin zece metri sub ei; cu toate astea căldura emanată ajungea până sus.

— Temperatura e aceea a unei băi fierbinţi, îi explică Tolland, încercând să acopere zgomotele vârtejului.

Se întinse către o cutie cu mai multe comutatoare fixată pe balustradă.

— Ia priviţi, mai zise el şi apăsă pe un comutator.

Un arc lat de lumină se aprinse în apa din spatele navei, iluminând-o de dedesubt, ca o piscină noaptea. Rachel şi Corky rămăseseră cu gura căscată.

Apa din jurul vasului era plină de zeci de umbre fantomatice. La doar câţiva metri sub suprafaţa iluminată, armate întregi de forme întunecate şi zvelte înotau în paralel împotriva curentului. Boturile lor inconfundabile în formă de ciocan se mişcau în sus şi în jos, ca şi cum ar fi menţinut un soi de ritm înnăscut.

— Dumnezeule, Mike, îngăimă Corky. Ce mă bucur că ai vrut să ne arăţi aşa ceva!

Rachel încremeni. Vru să se dea înapoi, dar constată că nu se putea mişca. Era acaparată de priveliştea înfiorătoare.

— Sunt incredibili, nu? zise Tolland.

Mâna lui se odihnea din nou pe umărul ei, într-un gest de liniştire.

— Pot să caute locurile cu apă caldă săptămâni în şir. Tipii ăştia au cele mai fine nasuri din întregul ocean, datorită lobilor olfactivi telencefalici măriţi. Adulmecă sângele de la peste un kilometru distanţă.

Corky părea sceptic:

— Lobi olfactivi telencefalici măriţi?

— Nu mă crezi?

Tolland începu să caute ceva într-un dulap de aluminiu aflat lângă locul în care stăteau. După câteva clipe, scoase de acolo un peşte e mort.

— O să-ţi demonstrez!

Luă un cuţit din dulap şi tăie peştele în câteva locuri. Acesta începu să lase sânge.

— Isuse, Mike, izbucni Corky. E dezgustător!

Tolland aruncă peştele însângerat peste bord. În clipa în care peştele atinse apa, şase sau şapte rechini se năpustiră într-un salt feroce, cu perechile lor de colţi argintii repezindu-se nebuneşte să sfâşie prada. Peştele dispăru într-o fracţiune de secundă.

Oripilată, Rachel se întoarse şi se holbă la Tolland, care ţinea deja în mână alt peşte. De acelaşi fel şi de aceeaşi mărime.

— De aceasta dată, fără sânge, zise Tolland.

Aruncă peştele fără a-l tăia. Peştele ajunse în apă, dar nu se petrecu nimic. Rechinii părură să nu observe. Momeala fu luată de curentul de apă, fără să atragă în nici un fel atenţia asupra ei.

— Atacă numai pe baza mirosului, explică Tolland, luându-i din dreptul balustradei. De fapt, se poate înota în mijlocul lor în perfectă siguranţă, dar trebuie să nu existe răni deschise.

Corky arătă înspre copcile din obrazul lui.

Tolland se încruntă:

— Corect. Tu nu intri în discuţie.

Taxiul lui Gabrielle înţepenise locului.

Aşteptând în apropiere FDR Memorial, Gabrielle privi înspre vehiculele de intervenţie din depărtare şi avu senzaţia că o ceaţă reală se aşază peste oraş. Buletinele radio spuneau acum că în maşina care sărise în aer era posibil să se fi aflat o înaltă oficialitate guvernamentală.

Gabrielle scoase telefonul celular şi formă numărul senatorului. Probabil că Sexton începuse deja să se întrebe ce era cu ea de avea nevoie de atâta timp pentru a îndeplini treaba.

Linia era ocupată.

Gabrielle privi spre ceasul de marcat al taxiului şi se strâmbă. Câteva dintre celelalte maşini înţepenite în trafic începeau să facă stânga-împrejur ca să caute rute ocolitoare.

Şoferul se uită la ea peste umăr:

— Vreţi să aşteptaţi? Sunt bănuţii dumneavoastră!

Gabrielle zări şi alte maşini de intervenţie care se apropiau.

— Nu. Haideţi să întoarcem!

Şoferul mormăi ceva aprobator şi începu manevrele de întoarcere a taxiului. În vreme ce maşina se urcă zdruncinându-se peste marginea şoselei, Gabrielle încercă din nou să-l sune pe Sexton.

Linia continua să fie ocupată.

Câteva minute mai târziu, după ce şoferul făcu o curbă amplă, taxiul parcurgea C. Street, Gabrielle zări ivindu-se în faţă clădirea de birouri Philip A. Hart. Intenţionase să meargă drept la apartamentul senatorului, dar odată ce biroul ei se găsea atât de aproape…

— Trage pe dreapta, rosti ea precipitat. Chiar acolo. Mulţumesc.

Îi făcu şoferului semn unde să oprească.

Acesta se conformă.

Gabrielle plăti cursa şi îi dădu un bacşiş de zece dolari.

— Poţi aştepta zece minute? îl întrebă ea pe şofer.

Acesta se uită la bani, apoi îşi privi ceasul:

— Dar nici un minut mai mult.

Gabrielle se îndepărtă în fugă. "O să mă întorc în cinci."

Coridoarele pustii din marmură ale clădirii Senatului păreau de-a dreptul fantomatice la acea oră. Gabrielle se grăbi printre coloanele de statui austere care străjuiau intrarea de la etajul trei. Muşchii începeau să o doară din cauza efortului. Ochii de piatră statuilor păreau să o urmărească precum nişte santinele tăcute.

Gabrielle ajunse la uşa biroului senatorial de cinci camere a lui Sexton şi îşi folosi cartela de acces ca să intre. Secretariatul de la intrare era slab iluminat. Trecând prin hol, Gabrielle parcurse un mic coridor către biroul personal. Intră, aprinse lămpile fluorescente şi se îndreptă direct spre fişierele cu documente.

Gabrielle ţinea acolo un întreg dosar legat de bugetarea Sistemului NASA de Observare a Pământului, incluzând informaţii detaliate despre PODS. Sexton avea să ceară, cu siguranţă, cât mai multe date despre PODS de îndată ce ea avea să-i povestească despre Harper.

"NASA a minţit în legătură cu PODS."

În vreme ce frunzărea dosarele, sună telefonul ei celular.

— Domnule senator? întrebă ea fără să mai verifice.

— Nu, Gabs. Yolanda.

Vocea prietenei ei părea neobişnuit de încordată:

— Mai eşti la NASA?

— Nu. Acum sunt la birou.

— Ai descoperit ceva despre NASA?

"Habar n-ai tu." Gabrielle ştia că nu-i putea povesti nimic Yolandei până când nu discuta cu Sexton; senatorul avea idei aparte legate de modurile de manipulare a unei astfel de informaţii.

— Îţi povestesc după ce discut cu Sexton. Chiar acum plec spre el.

Yolanda rămase tăcută câteva clipe:

— Gabs, mai ţii minte chestiile alea pe care mi le spuneai despre campania de finanţare a lui Sexton şi despre SFF?

— Ţi-am explicat că m-am înşelat şi…

— Tocmai am aflat că doi dintre reporterii noştri care se ocupă de industria aerospaţială au lucrat la un articol pe aceeaşi temă.

Gabrielle fu surprinsă de veste:

— Şi asta ce înseamnă?

— Habar n-am. Dar tipii ăştia sunt buni şi par destul de convinşi că Sexton ia bani negri de la Fundaţie. Mi-am zis că trebuie să te sun. Ştiu că mai devreme ţi-am spus că ideea e nebunească. Marjorie Tench în chip de sursă de informaţii părea destul de partizană, dar angajaţii ăştia ai noştri… Ştiu şi eu, poate că vrei să discuţi cu ei înainte de a te vedea cu senatorul.

— Dacă ei sunt atât de convinşi, de ce n-a apărut nimic în presă?

Gabrielle părea mai defensivă decât ar fi vrut ea:

— Nu dispun de dovezi solide. Se pare că senatorul se pricepe să îşi şteargă urmele.

"La fel ca majoritatea politicienilor."

— N-ai să găseşti nimic aici, Yolanda. Ţi-am spus că senatorul a recunoscut că primeşte donaţii de la SFF, dar toate sumele de bani sunt sub plafon.

— Ştiu că asta ţi-a spus el, Gabs, iar eu nu pretind că ştiu care este adevărul în toată povestea asta. M-am simţit doar obligată să te sun pentru că ţi-am spus să nu ai încredere în Marjorie Tench, iar acum aflu că alţii, în afara lui Tench, cred că senatorul e mânjit. Asta-i tot.