Pilotul privi spirala pulsândă de pe ecranul LCD:

— Se pare că ăsta este încă destul de puternic.

Pilotul făcu o pauză şi căută coordonatele navei lui Tolland, apoi privi peste umăr, surprins:

— Domnule Tolland, se pare că v-aţi parcat vasul chiar în mijlocul vârtejului.

Tolland încuviinţă:

— Curenţii sunt mai liniştiţi în apropiere de ochiul vârtejului. Optsprezece noduri. Ca o ancorare într-un râu cu ape repezi. Ancora noastră a fost supusă la presiuni serioase săptămâna asta.

— Isuse, zise pilotul. Un curent de optsprezece noduri? A nu se cădea peste bord!

Izbucni în râs.

Rachel nu îi ţinu isonul:

— Mike, nu mi-ai spus nimic despre megafisura asta, despre domul de magmă sau despre curenţi fierbinţi.

Tolland îşi puse mâna pe genunchiul ei, încercând să o liniştească.

— Nu este nici un pericol, crede-mă!

Rachel se strâmbă:

— Aşadar documentarul pe care îl filmai aici se referea la fenomenul ăsta de dom magmatic?

— Se referea la megafisura şi la Sphyma mokarran.

— Corect. Ai mai spus asta ceva mai devreme.

Tolland îi zâmbi sfios:

— Sphyma mokkaran iubeşte apa caldă, iar acum toate microorganismele de pe o rază de o sută şi cincizeci de kilometri se adună în bazinul ăsta de ocean încălzit.

— Drăguţ.

Rachel dădu neliniştită din cap:

— Şi rogu-te frumos să-mi spui, ce mai e şi Sphyma mokaran?

— Cel mai urât peşte din ocean.

— Exracuda?

Tolland râse:

— Marele rechin-ciocan.

Rachel înţepeni lângâ el:

— În jurul navei tale roiesc rechini-ciocan?

Tolland îi făcu cu ochiul:

— Stai liniştită, nu sunt periculoşi.

— N-ai spune asta decât dacă ar fi periculoşi.

Tolland chicoti:

— Cred că ai dreptate.

Se aplecă vesel spre pilot:

— Hei, câtă vreme a trecut de când aţi salvat pe cineva de un atac al rechinilor-ciocan?

Pilotul ridică din umeri:

— Măi să fie! De zeci de ani n-am salvat pe nimeni de aşa ceva.

Tolland se întoarse spre Rachel:

— Vezi? De zeci de ani. N-ai de ce să-ţi faci griji.

— Chiar luna trecută, adăugă pilotul, am avut parte de un atac în care un idiot de scafandru amator se împrietenea…

— Staţi aşa! sări Rachel. Aţi spus că n-aţi salvat pe nimeni de zeci de ani!

— Mda, replică pilotul. Nu am salvat pe nimeni. De obicei, ajungem prea târziu. Ticăloşii ăştia ucid într-o clipă.

Din aer, silueta navei Goya se ivea la orizont. Chiar şi la o distanţă de peste şapte sute de metri, Tolland putea desluşi luminile strălucitoare de punte pe care Xavia le lăsase, cu înţelepciune, aprinse. Văzând acele lumini, se simţea ca un călător obosit care ajungea, în sfârşit, acasă.

— Parcă spuneai că la bord e o singură persoană, îi zise Rachel, surprinsă să vadă toate acele lumini.

— Tu nu laşi o lumină aprinsă când rămâi singură acasă?

— O singură lumină. Nu toată casa.

Tolland zâmbi. Chiar dacă părea pusă pe glume, Rachel lăsa clar să se vadă extrema ei îngrijorare pentru faptul că se găsea acolo. Tolland vru să-şi pună un braţ în jurul ei pentru a o linişti, dar era aproape sigur că n-o va ajuta prea mult.

— Luminile sunt aprinse din motive de securitate. Indică activitate pe vas.

Corky chicoti:

— Te temi de piraţi, Mike?

— Nu. Pericolul cel mai mare aici este dat de idioţii care nu ştiu să citească un radar. Cea mai bună apărare împotriva abordajului este să te asiguri ca te vede toata lumea.

Corky îşi miji ochii înspre nava sclipitoare.

— Te vede? Arată ca un transatlantic pregătit de carnaval în noaptea de Anul Nou. E clar că NBC plăteşte factura de electricitate.

Elicopterul Pazei de Coastă încetini apropiindu-se de imensa navă luminată. Pilotul începu manevrele de aterizare pe halipad-ul din pupa. Chiar dacă se găsea încă în aer, Tolland putea auzi deja zgomotele curentului turbat care trăgea de lanţurile vasului. Ancorată de prova, Goya stătea cu faţa spre curentul care trăgea de ancora masivă ca o bestie în lanţuri.

— Chiar că e o frumuseţe, zise pilotul, râzând.

Tolland simţi sarcasmul din vocea lui. Goya era o navă îngrozitor de urâtă. "Urâtă ca un dos", cum o poreclise un critic de televiziune. Una dintre cele doar şaptesprezece nave SWATH construite vreodată, Goya n-avea nici un element care să o facă atrăgătoare.

Vasul era, în esenţă, o platformă orizontală masivă care plutea la zece metri deasupra oceanului pe patru piloni imenşi ataşaţi unor pontoane. De la distanţă, nava arăta ca o platformă de foraj marin cu carena coborâtă. De aproape, părea doar o barjă pe catalige. Cabinele echipajului, laboratoarele de cercetări şi puntea de navigaţie erau găzduite de o serie de structuri stratificate aflate sus pe navă, fapt care crea impresia unei imense tăvi pentru ceşti de cafea care sprijinea un amestec haotic de clădiri multietajate.

În ciuda aspectului puţin plăcut, forma navei o făcea să deplaseze semnificativ mai puţină apă decât alte nave, ceea ce îi conferea o stabilitate crescută. Platforma suspendată permitea filmarea uşoară, munca mai facilă în laboratoare şi mai puţină mizerie de curăţat din pricina răului de mare al oamenilor de ştiinţă. Chiar dacă NBC exercitase presiuni ca Tolland să îi permită postului de televiziune să cumpere o navă mai modernă, acesta refuzase cu obstinaţie. În mod sigur existau vase mai noi şi chiar mai stabile, însă Goya era casa lui de peste zece ani — casa prin care îşi găsise calea de a reveni la viaţă după moartea Celiei. În unele nopţi, îi mai auzea încă vocea în şuieratul vântului pe punte. Doar când fantomele aveau să dispară, Tolland avea să ia în consideraţie propunerea de achiziţionare a unei nave noi.

Acel moment nu sosise încă.

Odată cu aterizarea pe platforma din pupa navei, Rachel se simţi mai uşurată, dar doar în parte. Vestea bună era aceea că nu mai zbura deasupra oceanului. Vestea proastă era că stătea pe apă. Urcându-se pe punte, se luptă cu senzaţia de tremurătură din picioare. Odată ajunsă sus, privi în jur. Puntea era surprinzător de înghesuită, mai ales cu elicopterul la bord. Îndreptându-şi privirea spre prova, Rachel zări construcţia stângace şi etajată reprezentând partea centrală a navei.

Tolland stătea aproape de ea.

— Ştiu, zise el cu voce tare ca să acopere sunetele scoase de curentul de apă de dedesubt. Pare mai mare la televizor.

Rachel dădu din cap:

— Şi mai stabilă.

— E una dintre cele mai sigure nave de pe mare. Îţi garantez.

Tolland îşi aşeză o mână pe umărul ei şi o conduse de-a lungul punţii.

Căldura mâinii lui reuşi să o calmeze pe Rachel mai mult decât oricare vorbă pe care ar fi putut-o rosti el. Şi totuşi, privind înapoi spre pupa, vederea vârtejului agitat de apă din spatele lor îi provocă fiori. "Tocmai stăm pe o megafisură de magmă", îşi spuse ea.

Undeva, în partea din faţă a punţii dorsale a navei, Rachel zări submersibil Triton de o singură persoană atârnând de un vinci uriaş. Botezat după zeul grec al mării, Triton-ul arăta complet diferit de modelul anterior, Alvin. Submersibilul dispunea de un dom semisferic din acrilat în partea din faţă, construcţie care făcea submersibilul să semene mai degrabă cu un vas uriaş pentru peşti. Puţine lucruri o îngrozeau mai tare pe Rachel decât scufundarea la treizeci de metri în apele oceanului într-o carcasă în care singura perdea de separaţie dintre faţa ei şi apă era constituită dintr-un geam de material plastic. Desigur, conform celor spuse de Tolland, singura neplăcere a unei călătorii cu Triton-ul era dată de prima parte a acţiunii — coborârea înceată prin trapa din Goya şi atârnarea ca un pendul la zece metri deasupra mării.