Lumina zilei începea să pălească. În Arctica era perioada sfârşitului de iarnă — vremea întunericului continuu. Rachel îşi dădu seama că se îndrepta spre ţinutul nopţii eterne.

Curând soarele dispăru în întregime, ascunzându-se vederii sub linia orizontului. Ei îşi continuară zborul spre nord. La orizont, se ivi o lună strălucitoare, pe trei sferturi plină, atârnând albă în aerul cristalin şi rece. Undeva jos, departe, valurile oceanului licăreau, în vreme ce aisbergurile păreau diamante cusute pe o pânză întunecată.

Într-un târziu, Rachel zări linia ceţoasă a pământului. Însă nu era ce aştepta ea. În faţa avionului, se ivea drept din ocean linia ameninţătoare a unui lanţ muntos acoperit de zăpadă.

— Munţi? se miră Rachel. Sunt munţi la nord de Groenlanda?

— Aşa se pare, zise pilotul, care părea la fel de surprins.

În vreme ce botul aeronavei se înclină în jos, Rachel se simţi ciudat, de parcă era lipsita de greutate. În tot zgomotul din jur auzea un sunet electronic repetat în carlingă. Pilotul părea să se fi cuplat pe un soi de fascicul direcţional şi acum îl urma.

Ajungând sub o mie de metri înălţime, Rachel se uită cu atenţie la terenul luminat de lună de sub ei. La baza lanţului muntos se întindea o câmpie uriaşă,acoperită cu zăpadă.Platoul se întindea graţios pe o distanţă de vreo cincisprezece kilometri, până ce se termina brusc într-o creastă de gheaţă ce cădea vertical în ocean.

Abia atunci Rachel văzu. O privelişte cum nu este alta pe faţa pământului. La început crezu că razele lunii îi joacă feste. Îşi miji ochii înspre câmpul de zăpadă, incapabilă să înţeleagă exact la ce anume se uita. Imaginea devenea tot mai clară, pe măsură ce avionul cobora.

"Ce e asta, pentru numele lui Dumnezeu?"

Platoul de sub ei era defrişat… ca şi cum cineva ar fi pictat pe zăpadă trei dungi imense de vopsea argintie. Panglicile sclipitoare curgeau paralel cu creasta. Iluzia optică fusese desluşită abia când avionul ajunse sub două sute de metri înălţime. Cele trei panglici argintii erau nişte şanţuri adânci, fiecare având o lăţime de circa treizeci de metri. Şanţurile fuseseră umplute cu apă, care îngheţase şi formase canale largi şi argintii care se întindeau în paralel pe toată lungimea platoului. Zonele albe dintre ele nu erau altceva decât dâmburi albe de zăpadă.

În timp ce cobora spre platou, avionul începu să se zgâlţâie din cauza turbulenţelor intense. Rachel auzi trenul de aterizare coborând cu un bufnet greu, însă tot nu vedea nici o pistă de aterizare. În vreme ce pilotul se lupta să menţină aeronava sub control, ea se zgâi afară şi zări două şiruri de lumini intermitente care străpungeau gheaţa de dedesubt. Îngrozită, înţelese ceea ce avea pilotul de gând să facă.

— Aterizăm pe gheaţă? voi ea, uluită, să afle.

Pilotul nu îi răspunse. Se concentra să aterizeze contra vântului turbat. Rachel simţi cum stomacul i se face ghem în timp ce avionul încetinea, coborând drept spre canalul de gheaţă. Ridicăturile de zăpadă se înălţau de o parte şi de alta a avionului, determinând-o pe Rachel să îşi ţină răsuflarea. Orice calcul greşit al aterizării ar fi însemnat moarte sigură. Avionul coborî şi mai mult între dâmburi, astfel încât turbulenţele dispărură brusc. Astfel adăpostit de vânt, avionul atinse gheaţa lin şi fără probleme.

Motoarele Tomcat-ului gemură, încetinind aeronava. Rachel respiră uşurată. Supersonicul opri la o sută de metri mai încolo, în dreptul unei linii roşii vopsite drept pe panglica de gheaţă.

În dreapta nu se vedea decât un perete de zăpadă în lumina lunii — marginea unui dâmb. La stânga priveliştea era identică. Ceva, ceva se putea zări doar înainte, prin botul avionului… o întindere nesfârşită de gheaţă. Rachel avea sentimentul că tocmai aterizase pe o planetă moartă. Dincolo de liniile trasate geometric pe gheaţă, nu exista nici o urmă de viaţă.

De-abia atunci Rachel auzi. Undeva, în depărtare, se desluşea un zgomot de motor. Un zgomot ascuţit. Sunetul se intensifică. O maşină se ivi curând. Era un tractor de zăpadă, pe şenile, care străbătea canalul de gheaţă spre ei. Părea o insectă futuristă înaltă, care venea spre ei pe picioare rotative vorace ca nişte tentacule. Sus pe şasiu se găsea o cabină de plexiglas, în faţa căreia un şir de faruri puternice luminau drumul.

Maşinăria se opri chiar lângă aeronava F-l4. Uşa cabinei de plexiglas se deschise, iar dinăuntru, o siluetă coborî o scară de acces drept pe gheaţă. Silueta era îmbrăcată din cap până în picioare cu un costum alb şi pufos, care părea o îmbrăcăminte gonflabilă.

"Mad Max se întâlneşte cu Pillsbury Dough Boy", îşi zise Rachel uşurată să vadă că aceasta planetă stranie era, totuşi, locuită.

Omul îi făcu semn pilotului să deschidă carlinga.

Pilotul se supuse.

Valul de aer îngheţat care pătrunse în carlingă o făcu pe Rachel să simtă frigul până în măduva spinării.

"Închide capacul ăla blestemat!"

— Domnişoara Sexton? a strigat silueta.

Omul avea accent de american.

— Vă urez bun venit în numele NASA!

Rachel tremura. "Mulţumesc mult."

— Vă rog să vă desprindeţi centurile de zbor, să vă lăsaţi casca în avion şi să coborâţi folosind găurile pentru picioare din fuzelaj. Aveţi întrebări?

— Da, i-o reteză scurt Rachel. Unde mama naibii mă aflu?

Marjorie Tench, principalul consilier al preşedintelui, era o creatură deşirată şi scheletică. Corpul ei, de aproape doi metri, semăna cu un turn de încheieturi şi de membre. Deasupra corpului scheletic trona un chip pământiu, cu o piele asemănătoare unui pergament străpuns de doi ochi lipsiţi de orice expresie. La cincizeci şi unu de ani, femeia arăta de parcă ar fi avut şaptezeci.

În Washington,Tench era privită ca o zeiţă a arenei politice. Se spunea despre ea că e atât de talentată la analiză încât se apropie de clarviziune. Cei zece ani de când conducea Biroul de Informaţii şi Cercetare al Departamentului de Stat o ajutaseră să-şi şlefuiască o inteligenţă extraordinar de ascuţită şi de critică. Din nefericire, expertiza ei politică era însoţită de un temperament de gheaţă pe care puţini îl puteau îndura mai mult de câteva minute. Marjorie Tench fusese binecuvântată cu creierul unui supercomputer, dar şi cu căldura specifică unei astfel de maşinării. Cu toate astea, preşedintele Zach Herney nu avea probleme cu tolerarea acestei femei; intelectul şi capacitatea ei de muncă fuseseră aproape singurele responsabile de aducerea lui Herney în fotoliul de preşedinte de la Casa Albă.

— Marjorie, îi zise preşedintele, ridicându-se să o întâmpine în Biroul Oval. Cu ce pot să te ajut?

Nu-i oferi şi un scaun. Ospitalitatea nu se aplica şi în cazul femeilor ca Marjorie Tench. Dacă voia un scaun, Tench n-avea decât să-şi ia unul.

— Am văzut că aţi fixat întâlnirea cu personalul pentru ora patru, rosti ea, cu voce răguşită de la atâta fumat. Minunat.

Tench începu să se plimbe, făcându-l pe Herney să se întrebe ce gânduri îi treceau prin mintea ei complicată. Preşedintele îi era recunoscător. Tench era una dintre puţinele persoane din statul prezidenţial pe deplin conştiente de implicaţiile descoperirii NASA, iar expertiza ei politică îl ajuta foarte mult în elaborarea unei strategii.

— Dezbaterea asta de la CNN de la ora unu, continuă ea, tuşind. Pe cine trimitem să se bată cu Sexton?

Herney zâmbi:

— Un purtător de cuvânt cu rang inferior.

Tactica folosită în politică, de frustrare a "vânătorului" prin lipsirea lui de o confruntare cu un adversar pe măsură, era veche, de când existau dispute pe lumea asta.

— Am o idee mai bună, zise Tench, încercând să se uite drept în ochii lui Herney. Lăsaţi-mă să mă duc eu acolo.

Zach Herney îşi ridică, surprins, privirea:

— Tu? "Oare ce naiba pune la cale?" Marjorie, tu nu participi la dezbateri în presă. În plus, este emisiunea din timpul prânzului transmisă prin cablu. Ce mesaj aş transmite dacă îmi trimit principalul consilier? O să ne creadă cuprinşi de panică.