— Sunt flagelate, zise Tolland, privind spre apa luminiscentă.

— Vânturi?

Corky făcu o grimasă:

— Vorbeşte doar în numele tău.

Rachel îşi dădu seama că Michael Tolland nu avea chef de glume.

— Habar n-am cum se putea întâmpla, continuă Tolland, dar cumva această apă conţine dinoflagelate bioluminiscente.

— Bioluminiscente şi mai cum??? sări Rachel.

"Vorbeşte englezeşte."

— Plancton monocelular capabil de a oxida un catalizator luminiscent denumit luceferină.

"Asta e în engleză?"

Tolland pufni şi se întoarse spre prietenul lui:

— Corky, există vreo şansă ca meteoritul pe care l-am scos din gaura aia să fi avut organisme vii pe suprafaţa lui?

Corky izbucni în râs:

— Fii serios, Mike!

— Dar sunt serios.

— Nici o şansă, Mike! Crede-mă, dacă NASA ar fi avut chiar şi cel mai mic dubiu că pe roca aia trăiesc microorganisme vii, poţi să fii al naibii de sigur că n-ar fi scos-o niciodată în aer liber.

Tolland păru doar pe jumătate satisfăcut, uşurarea fiindu-i umbrită în aparenţă, de dezlegarea unei enigme profunde.

— Nu pot şti sigur fără un microscop, zise el, dar mie mi se pare că ăsta este plancton bioluminiscent din specia Phylum Phyrrophyta. Numele înseamnă "plantă de foc". Oceanul Arctic e plin de aşa ceva.

Corky ridică din umeri:

— Şi atunci de ce ai întrebat dacă provin din spaţiul cosmic?

— Deoarece meteoritul a fost îngropat în gheaţă glaciară — apă proaspătă din ninsori. Apa din gaura aia provine din topirea gheţii şi a fost îngheţată timp de trei secole. Cum puteau ajunge aceste creaturi din ocean în ea?

Argumentul lui Tolland aduse tăcerea.

Rachel stătea la marginea bazinului şi încerca să se concentreze asupra a ceea ce avea în faţa ochilor. "Plancton bioluminiscent în puţul de extracţie. Ce mai înseamnă şi asta?"

— Undeva, dedesubt, trebuie să existe o spărtură, reluă Tolland. E singura explicaţie. Probabil că planctonul a intrat în puţ printr-o fisură a gheţii care a permis infiltrarea apei oceanului.

Rachel nu pricepea.

— Infiltrare? De unde?

Îşi aminti de lunga ei călătorie cu IceRover-ul pe platoul de gheaţă:

— Coasta e la peste trei kilometri de aici.

Corky şi Tolland se uitară ciudat la ea.

— De fapt, rosti Corky, oceanul e chiar sub noi. Banchiza asta pluteşte.

Rachel se holbă la cei doi bărbaţi. Era perplexă.

— Pluteşte? Dar… noi suntem pe gheţar.

— Da, suntem pe un gheţar, confirmă Tolland, dar nu suntem şi pe pământ. Uneori gheţarii trec de sol şi se întind peste ape. Deoarece gheaţa este mai uşoară decât apa, gheţarul continuă pur şi simplu să curgă, plutind peste ocean ca o plută imensă de gheaţă. Asta este şi definiţia unei banchize… varianta plutitoare a unui gheţar. Făcu o pauză. Acum ne aflăm, de fapt, la un kilometru şi jumătate în largul oceanului.

Şocată, Rachel deveni brusc îngrijorată. Potrivindu-şi imaginea din minte cu împrejurimile, gândul că stătea deasupra Oceanului Arctic îi provocă un sentiment de frică intensă.

Tolland păru să sesiseze tulburarea ei. Bocăni cu piciorul în gheaţa de dedesubt.

— Nu-ţi face griji! Gheaţa asta are o sută de metri grosime, şi şaizeci de metri din această sută plutesc sub apă ca un cub de gheaţă într-un pahar. Astfel banchizele sunt foarte stabile. Pe chestia asta se poate construi şi un zgârie-nori.

Rachel dădu absentă din cap, nefiind prea convinsă. Lăsând nepotrivirile deoparte, acum înţelegea teoria lui Tolland despre originea planctonului. "Crede că aici e o spărtură care coboară până la ocean, permiţind planctonului să urce prin ea în puţ." Era plauzibil şi totuşi implica un paradox care o irita. Norah Mangor fusese foarte explicită în legătură cu integritatea gheţarului, după ce făcuse zeci de foraje-test pentru confirmarea solidităţii.

Se uită la Tolland:

— Credeam că perfecţiunea gheţarului este fundamentul tuturor înregistrărilor de date stratificate. Nu a afirmat doctorul Mangor că acest gheţar nu are spărturi sau fisuri?

Corky se încruntă:

— Se pare că Regina Gheţii a dat-o în bară!

"Nu mai spune asta cu glas atât de tare, îl sfătui Rachel în gând, sau te trezeşti cu un ţurţure înfipt în spate."

Tolland îşi mângâie bărbia, în vreme ce urmărea creaturile fosforescente:

— Chiar nu există altă explicaţie. Trebuie să fie vreo spărtură! Masa gheţarului pe suprafaţa oceanului împinge probabil apa de mare bogată în plancton în sus, prin puţ.

"O spărtură a naibii de mare", socoti Rachel. Dacă gheaţa avea acolo o sută de metri grosime şi gaura avea şaizeci de metri adâncime, atunci această spărtură ipotetică trebuia să treacă prin patruzeci de metri de gheaţă solidă. "Iar testele lui Norah Mangor nu indică nici o spărtură."

— Fă-mi un serviciu, îi zise Tolland lui Corky. Du-te şi găseşte-o pe Norah! Să sperăm că ştie ea despre gheţarul ăsta ceva ce noi nu ştim. Şi găseşte-i şi pe Ming, poate ne spune el ce sunt bestiile astea mici şi luminoase!

Corky o luă din loc.

— Ai face bine să te grăbeşti, strigă Tolland în urma lui, privind din nou în puţ. Aş putea să jur că bioluminiscenţa se diminuează.

Rachel se uită la gaură. În mod clar verdele nu mai era la fel de strălucitor.

Tolland îşi scoase haina şi se aşeză pe gheaţă lângă gaură.

Rachel îl privi, nedumerită:

— Mike?

— Vreau să aflu dacă există apă sărată aici.

— Întinzându-te pe gheaţă fără haină?

— Da. Tolland se târî pe burtă până la marginea găurii. Ţinând o mânecă a hainei peste margine, lăsă cealaltă mânecă să atârne liber în puţ, până ce materialul atinse apa. Este un test foarte precis de salinitate folosit de oceanografii din întreaga lume. Se numeşte "lingerea unei haine ude".

Mai încolo pe banchiză, Delta One se lupta cu telecomanda, încercând să păstreze microbotul avariat în zbor peste grupul de oameni strânşi în jurul puţului de excavaţie. Din sunetele conversaţiei, îşi dădu seama că lucrurile evoluau rapid.

— Sună revizorul, zise el. Avem o problemă serioasă.

Gabrielle Ashe făcuse turul Casei Albe de multe ori în tinereţe, visând cu ochii deschişi că într-o zi avea să lucreze în interiorul acelei reşedinţe şi să devină parte a echipei de elită care se ocupa de viitorul ţării. În acest moment însă ar fi preferat să se afle în orice alt loc de pe faţa pământului.

În vreme ce omul de la Serviciul Secret o conduse într-un foaier plin cu tot felul de ornamente, Gabrielle se întrebă ce mama naibii încerca informatorul ei să demonstreze. A o invita pe Gabrielle chiar în Casa Albă era curată nebunie. "Dacă sunt văzută?" În ultima vreme, Gabrielle se făcuse destul de remarcată de presă ca fiind mâna dreaptă a senatorului Sexton. Cu siguranţă cineva avea s-o recunoască.

— Domnişoară Ashe?

Gabrielle îşi ridică privirea. Din foaier un paznic cu faţa prietenoasă o întâmpină cu un zâmbet de bun venit.

— Priviţi într-acolo, vă rog, rosti el, însoţind vorbele cu un gest al mâinii.

Gabrielle privi în direcţia indicată şi se trezi orbită de un bliţ.

— Vă mulţumesc.

Paznicul o conduse până la un birou şi îi dădu un pix:

— Vă rog să semnaţi în registrul de intrări.

Împinse o agendă grea, legată în piele, chiar sub ochii ei.

Gabrielle privi registrul. Pagina pe care o privea era goală. Îşi aminti că auzise odată că toţi vizitatorii Casei Albe semnau în propria pagină goală, astfel încât să se păstreze confidenţialitatea vizitei. Îşi semnă numele.

"S-a dus naibii secretul întâlnirii."

Trecu printr-un detector de metale, după care paznicul o inspectă de sus până jos cu detectorul mobil.

Omul îi zâmbi:

— Bucuraţi-vă de vizită, domnişoară Ashe.