Într-o clipă, viaţa de vis pe care o ducea Tolland se transformase într-un coşmar. Celia era bolnavă. Grav bolnavă.

— E un limfom în stare avansată, le explicaseră doctorii. Se manifestă rar la oamenii de vârsta ei, dar cu siguranţă nu e boală total necunoscută.

Celia şi Tolland se prezentaseră la nenumărate clinici şi spitale consultându-se cu tot felul de specialişti. Răspunsul fusese peste tot acelaşi: "Boală incurabilă".

"Nu voi accepta aşa ceva!", se încăpăţânase el. Îşi dăduse imediat demisia de la Institutul Scripps, lăsase baltă documentarul NBC şi îşi concentrase întreaga energie şi dragoste asupra efortului de a o face bine pe Celia. Şi ea se luptase cu îndârjire, purtând durerea cu o graţie care îl făcea pe el s-o iubească şi mai mult. O luă în plimbări lungi pe plaja lor, îi găti mese sănătoase şi îi spuse tot felul de poveşti despre lucrurile pe care aveau să le facă împreună după însănătoşire.

N-a fost să fie.

Trecuseră doar şapte luni când Michael Tolland se trezi stând pe un pat de spital lângă soţia lui muribundă. Nu-i mai recunoştea chipul. Cruzimea cancerului nu era echivalată decât de brutalitatea chemoterapiei. Din ea nu rămăsese decât un schelet chinuit. Ultimele ore au fost şi cele mai grele.

— Michael, rostise ea, cu voce răguşită. E timpul să plec.

— Nu pot să te las!

Ochii îi erau scăldaţi de lacrimi.

— Eşti un supravieţuitor, îl încurajase ea. Trebuie să fii. Promite-mi că îţi vei găsi o altă iubire.

— Nu voi vrea niciodată alta!

Tolland rostise vorbele hotărât să se ţină de jurământ.

— Va trebui să înveţi.

Celia murise în dimineaţa unei duminici de iunie, senină precum cleştarul. Tolland se simţi ca un vas rupt de chei şi aruncat în largul unei mări furibunde şi fără nici o busolă. Săptămâni de zile se învârtise în loc, rupt de realitate. Prietenii încercaseră să îl ajute, dar era prea mândru ca să le accepte mila.

"Trebuie să alegi, îşi spusese el într-un târziu. Trebuie să munceşti sau mori."

Alegând în cele din urmă, Tolland se aruncase orbeşte în documentarul Amazing Seas. Programul îi salvase, la propriu, viaţa. În cei patru ani care urmaseră, emisiunea lui Tolland ajunsese pe culmi. În ciuda eforturilor de peţitori ale prietenilor lui, Tolland se dusese doar la câteva dintre întâlnirile fixate. Toate fuseseră eşecuri sau dezamăgiri reciproce, astfel încât Tolland renunţase în cele din urmă şi găsise ca scuză pentru lipsa de viaţă socială programul de călătorii încărcat. Prietenii lui cei mai buni ştiau însă foarte bine care era cauza; Michael Tolland pur şi simplu nu era pregătit pentru aşa ceva.

Puţul de extracţie al meteoritului se găsea acum chiar în faţa lui Tolland, trezindu-l din dureroasa lui reverie. Se scutură de fiorul amintirilor şi se apropie de deschizătură. În domul întunecat, gheaţa topită căpătase o frumuseţe magică, aproape ireală. Suprafaţa bazinului sclipea ca un iaz luminat de razele lunii. Privirea lui Tolland fu atrasă de licăririle luminoase din stratul de sus al apei, ca şi cum cineva ar fi împrăştiat nişte scântei verzui-albăstrii pe suprafaţă. Privi lung licăririle.

Ceva de acolo părea cu totul deosebit.

La prima impresie, crezu că apa lucitoare pur şi simplu reflecta licărul luminilor din cealaltă parte a domului, dar apoi îşi dădu seama că nu putea fi vorba de aşa ceva. Licăririle aveau o nuanţă verzuie şi păreau să pulseze într-un anumit ritm, de parcă suprafaţa apei era vie şi se lumina din interior.

Neliniştit, Tolland păşi în spatele pilonilor pentru a privi mai îndeaproape.

În partea opusă a habisferei, Rachel Sexton ieşi din cabina mobilă de transmisie, direct în întuneric. Se opri o clipă, dezorientată de umbrele imense care o înconjurau. Habisfera semăna acum cu o peşteră imensă, luminată doar de razele emise la distanţă de reflectoarele de televiziune de lângă peretele nordic. Descumpănită de bezna din jur, porni instinctiv spre zona luminată.

Se simţea mulţumită de rezultatul informării ei asupra personalului Casei Albe. După ce îşi revenise din surpriza provocată de noutatea aflată, transmisese mai departe tot ceea ce ştia despre meteorit. Pe măsură ce vorbea, urmărise cum expresiile de pe chipurile oamenilor din stafful preşedintelui trec de la şoc la credinţă şi speranţă şi, în cele din urmă, la acceptare uimită.

— Viaţă extraterestră? auzise ea o voce exclamând. Ştiţi ce înseamnă asta?

— Da, îi răspunse altă voce. Înseamnă că o să câştigăm aceste alegeri.

În timp ce se apropia de zona presei, Rachel îşi imagină anunţul şocant al preşedintelui şi nu se putu abţine să nu se întrebe dacă tatăl ei chiar merita complotul prezidenţial care avea să se îndrepte asupra lui, spulberându-i întreaga campanie electorală dintr-o singură lovitură.

Răspunsul era, bineînţeles, da.

Oricând o încercau sentimente mai bune faţă de tatăl ei, nu trebuia decât să şi-o amintească pe mama ei. Katherine Sexton. Durerea şi ruşinea pe care Sedgewick Sexton i le provocase erau de neiertat… venirea acasă târziu în fiecare noapte, felul în care îi vorbea întotdeauna, pe un ton superior, şi mirosul de parfum. Evlavia mimată de el — în timp ce minţea şi înşela, ştiind prea bine că pe el Katherine n-avea să-l părăsească niciodată.

"Da, îşi spuse ea, senatorul Sexton e pe punctul de a primi exact ceea ce merită".

Mulţimea din zona rezervată presei jubila. Toţi toastau cu bere. Rachel străbătu acea mulţime simţindu-se ca un intrus la o petrecere de familie. Se întrebă unde dispăruse Michael Tolland.

Lângă ea se ivi Corky Marlinson:

— Îl căutaţi pe Mike?

Rachel ezită:

— Păi… nu… cam aşa ceva.

Corky clătină din cap dezgustat:

— Ştiam eu. Mike tocmai a plecat. Cred că s-a dus să înşface nişte vinciuri. Corky îşi miji ochii înspre domul întunecat. Deşi se pare că îl puteţi ajunge încă din urmă. Îi zâmbi şi arătă cu degetul într-o anumită direcţie. Mike e vrăjit de fiecare dată când vede apă.

Rachel se uită în direcţia indicată, către mijlocul domului, unde se vedea silueta lui Michael Tolland, care stătea în picioare şi privea apa din puţul de extracţie.

— Ce face? întrebă ea. E cam periculos pe acolo!

Corky zâmbi:

— Poate că se uşurează. Haideţi să mergem să-i dăm un ghiont.

Rachel şi Corky străbătură domul întunecat, către puţul de extracţie. În timp ce se apropiau de Tolland, Corky strigă:

— Hei, omule-peşte! Ţi-ai uitat costumul de baie?

Tolland se răsuci pe călcâie. Chiar şi în lumina slabă, Rachel văzu că expresia de pe chipul lui era una neobişnuit de sumbră. Faţa îi părea iluminată într-un mod foarte ciudat, de parcă lumina venea de undeva, de dedesubt.

— E totul în regulă, Mike? îl întrebă ea.

— Nu chiar, îi răspunse Tolland, arătând înspre apă.

Corky păşi peste piloni şi i se alătură lui Tolland la marginea puţului. Şi dispoziţia lui păru să se schimbe instantaneu atunci când privi în jos. Rachel li se alătură, păşind şi ea peste piloni, până la marginea bazinului. Privind în gaură, zări surprinsă scântei verzi-albăstrii care licăreau la suprafaţa apei. Ca nişte particule de neon care pluteau în apă. Păreau a pulsa în nuanţe de verde. Efectul era splendid.

Tolland prinse o bucată de gheaţă de pe podea şi o aruncă în apă. Aceasta deveni fosforescentă în momentul impactului, aruncând brusc săgeţi verzi în jur.

— Mike, rosti Corky, părând tulburat, spune-mi, te rog, ce ştii tu că e chestia asta?

Tolland se încruntă:

— Ştiu exact ce este. Întrebarea mea este ce naiba caută aici?