Nebănuind nimic, fermierul William Brazel se împiedicase în munca lui la câmp de resturi din neopren sintetizat şi metale uşoare, cum nu mai văzuse până atunci. Ca atare, omul îl chemase imediat pe şerif. În ziare apăruse povestea ciudatei epave, stârnind cu repeziciune interesul publicului. Intrigaţi de refuzul armatei de a recunoaşte că epava îi aparţinea, ziariştii se lansaseră în anchete, periclitând statutul de operaţiune secretă al Proiectului Mogul. Chiar atunci când se părea că povestea balonului-spion nu mai putea fi ţinută secretă, ceva minunat se petrecuse.

Mass-media trăsese o concluzie neaşteptată: ziarele deciseseră că rămăşiţele substanţelor ciudate nu puteau proveni decât dintr-o sursă extraterestră — mai precis aparţinând unor creaturi mai avansate decât oamenii. Negarea incidentului de către armată nu putea conduce decât la un singur lucru — tăinuirea contactelor cu extratereştrii! Deşi uluite de noua ipoteză, forţele aeriene n-aveau de gând să caute la dinţi calul de dar. Profitaseră de povestea cu extratereştrii şi merseseră pe varianta ei; bănuiala omenirii că străinii din alte lumi se apucaseră să viziteze New Mexico reprezenta o ameninţare mult mai mică pentru siguranţa naţională decât dezvăluirea realităţii despre Proiectul Mogul.

Ca să alimenteze povestea cu extratereştri, comunitatea serviciilor secrete învăluiseră Incidentul Roswell într-o mantie de confidenţialitate şi începuseră să orchestreze "scurgeri de informaţii", sub forma unor şoapte aruncate în mod oportun şi cui trebuie despre contacte cu extratereştri, nave spaţiale recuperate şi chiar despre existenţa unui misterios "Hangar 18" în cadrul bazei aeriene Wright-Patterson din Dayton, unde guvernul păstra cadavrele de extratereştri la gheaţă. Omenirea înghiţise povestea, astfel încât febra Roswell ajunsese repede să cuprindă întreaga lume. Din acel moment, ori de câte ori un civil zărea din greşeală un aparat de zbor militar american mai avansat din punct de vedere tehnologic, comunitatea serviciilor secrete scotea de la naftalină vechea conspiraţie OZN.

"Nu a fost o aeronavă, a fost o navă spaţială a extratereştrilor!"

Ekstrom era uluit când se gândea cât de bine funcţiona şi în ziua de azi un astfel de truc ieftin. Îi venea să râdă de fiecare dată când mass-media relata despre un val nou de reperări OZN. Probabil că vreun civil zărise lucind una dintre cele cincizeci şi şapte de aeronave NRO rapide, fără pilot, de recunoaştere, cunoscute sub numele de de Global Hawks.

Faptul că nenumăraţi turişti făceau încă pelerinaje în deşertul New Mexico, pentru a cerceta cerul nopţii înarmaţi cu diverse camere video, i se părea demn de milă lui Ekstrom. Din când în când, unul avea noroc şi prindea pe bandă "dovezi clare" ale apariţiei unui OZN — lumini strălucitoare pâlpâind pe cer cu o viteză mai mare decât viteza vreunei aeronave construite de om. Ceea ce aceşti oameni nu înţelegeau, bineînţeles, era că exista o prăpastie de doisprezece ani între ceea ce putea construi guvernul şi ceea ce ştia publicul că e capabil guvernul să construiască. Aceşti căutători de OZN-uri zăreau pur şi simplu un licăr care aparţinea noilor modele de aeronave americane care erau dezvoltate în Zona 51 — dintre care multe reprezentau creaţia inginerilor NASA.

Bineînţeles că oficialităţile diferitelor agenţii guvernamentale nu încercau niciodată să corecteze asemenea interpretări greşite pentru că era preferabil ca omenirea să afle de o nouă apariţie a OZN-urilor decât despre noile capacităţi de zbor ale aeronavelor militare ale Statelor Unite.

"Însă totul s-a schimbat acum", îşi zise Ekstrom. În decurs de câteva ore, mitul despre extratereştri avea să devină o realitate confirmată, pentru totdeauna.

— Domnule director administrativ?

Un tehnician NASA venea în grabă spre el:

— Un apel de urgenţă securizat în PSC.

Ekstrom oftă şi se întoarse spre individul respectiv. "Ce mama naibii s-a mai întâmplat?" Porni spre cabina de comunicaţii.

Tehnicianul goni pe lângă el.

— Tipii care observă radarul din PSC erau curioşi, domnule…

— Mda?

Ekstrom rămăsese cufundat în gândurile sale.

— În legătură cu submarinul imens care staţiona în zonă, lângă coastă. Ne întrebam de ce nu ne-aţi pomenit nimic despre el.

Ekstrom îşi ridică privirea:

— Ce zici?

— Submarinul, domnule? Puteaţi să le pomeniţi despre el măcar tipilor de la radar. Măsurile de securitate adiţionale pe mare sunt de înţeles, dar echipa de la radar a fost luată pe nepregătite.

Ekstrom se opri:

— Ce submarin?

Tehnicianul se opri şi el, neaşteptându-se ca directorul administrativ să fie surprins de ce-i spusese el:

— Nu face parte din operaţiunile noastre?

— Nu! Unde se află?

Tehnicianul simţi un nod în gât.

— La circa cinci kilometri, în larg. L-am prins pe radar din noroc. A ieşit la suprafaţa doar acum câteva minute. Un semnal al naibii de mare. O navă imensă. Ne-am imaginat că le-aţi cerut celor de la Marina S.U.A. să păzească operaţiunile fără ca noi să ştim.

Ekstrom făcu ochii mari:

— Cu siguranţă, nu!

Vocea tehnicianului începu să sune ezitant:

— Atunci, domnule, cred că ar trebui să vă informez că un submarin tocmai s-a întâlnit cu o aeronavă în largul coastei. Probabil, un schimb de oameni. De fapt, am fost cu toţii surprinşi să vedem că încearcă cineva aşa ceva pe un asemenea vânt.

Ekstrom înmărmuri. "Ce mama naibii caută un submarin chiar lângă coasta insulelor Ellesmere fără ca eu să ştiu?"

— Ai văzut în ce direcţie a pornit aeronava după întâlnire?

— Înapoi spre baza aeriană Thule. Presupun că pentru a-i duce rapid pe continent.

Ekstrom nu mai scoase nici o vorbă până ajunse la cabina de comunicaţii. Când ajunse în încăperea întunecată, îl întâmpină o voce răguşită, dar cunoscută.

— Avem o problemă, îi zise Tench, tuşind în timp ce vorbea. E legată de Rachel Sexton.

Senatorul Sexton uitase de când se privea în gol când auzi bătăile. Când îşi dădu seama că zgomotele din urechi nu se datorau alcoolului, ci cuiva care bătea în uşa apartamentului său, se ridică de pe canapea şi porni împleticindu-se spre intrare.

— Cine e? strigă el, neavând chef de vizitatori.

Bodyguard-ul îi spuse identitatea musafirului. Sexton se trezi instantaneu. "Da' ştiu că se mişcă repede." Sperase să nu fie nevoit să poarte o asemenea conversaţie până a doua zi.

Inspirând adânc şi îndreptându-şi părul, Sexton deschise uşa. Cunoştea prea bine chipul din faţa lui — dur şi parcă de ceară, în ciuda celor şaptezeci şi ceva de ani ai omului. Sexton se întâlnise cu el de dimineaţă, în dubiţa albă Ford Windstar, în parcarea unui hotel. "Oare a fost azi-dimineaţă?", se întrebă Sexton. Doamne, cât se mai schimbaseră lucrurile de atunci!

— Pot să intru? întrebă vizitatorul.

Sexton se dădu la o parte, permiţându-i şefului SFF să treacă.

— A mers bine întâlnirea? se interesă omul, după ce Sexton închise uşa.

"Dacă a mers bine?" Sexton se întrebă pe ce lume trăia individul.

— Treburile mergeau excelent până ce şi-a făcut apariţia preşedintele la televizor.

Bărbatul în vârstă dădu din cap, părând dezgustat:

— Da. O victorie incredibilă. Va dăuna mult cauzei noastre.

"Va dăuna mult cauzei?" Iată un optimist. Cu triumful obţinut de NASA în acea seară, tipul avea să fie de mult mort şi îngropat înainte ca SFF să-şi atingă ţelurile legate de privatizare.

— De ani de zile bănuiesc existenţa unor astfel de dovezi, continuă bătrânul. Nu ştiam când şi sub ce formă, dar mai devreme sau mai târziu trebuiau să apară.

Sexton era uluit:

— Nu sunteţi surprins?

— Matematica universului vorbeşte de la sine despre existenţa altor forme de viaţă, replică musafirul, în timp ce se îndrepta spre biroul lui Sexton. Această descoperire nu mă surprinde deloc. Din punct de vedere intelectual, sunt chiar emoţionat. Din punct de vedere spiritual, sunt uimit. Politic însă, mă simt profund deranjat. Momentul ales nu putea fi unul mai prost.