Tolland îşi întoarse privirea spre Rachel, dorindu-şi să poată face ceva ca să o salveze.

Amorţeala care îi invada corpul lui Rachel Sexton era mai puţin dureroasă decât îşi imagina ea. Aproape ca un anestezic binecuvântat. "Morfina naturii." În şocul căderii îşi pierduse ochelarii, aşa că acum abia putea întredeschide ochii din pricina gerului.

Îi zări pe Tolland şi pe Corky în apropiere pe blocul de gheaţă — Tolland o privea regretând amarnic tot ce se întâmplase. Corky se mişca, dar cu siguranţă avea dureri mari. Obrazul drept îi era zdrobit şi sângera.

Rachel tremura din tot corpul încercând să găsească răspunsuri în minte. "Cine? De ce?" Gândurile îi erau îngreunate de o apăsare crescândă care venea din interiorul corpului. Nimic nu avea sens. Avea senzaţia că trupul ei îşi încetează treptat activitatea, ademenit spre somn de o forţă fantastică. Se luptă cu această senzaţie. În interiorul ei pâlpâi tot mai intens flacăra mâniei, şi asta o făcu să uite de somn.

"Au încercat să ne ucidă!" Se uită la marea ameninţătoare şi îşi dădu seama că atacatorii, de fapt, reuşiseră. "Suntem deja morţi." Chiar şi aşa, ştiind că probabil nu va supravieţui ca să afle tot adevărul despre jocul fatal jucat pe gheţarul Milne, Rachel bănuia deja cine era vinovatul.

Directorul Ekstrom avea cel mai mult de câştigat. El îi trimisese pe gheaţă. Avea legături la Pentagon şi la trupele speciale. "Dar ce avea Ekstrom de câştigat din inserarea meteoritului în stratul de gheaţă? Ce avea oricine de câştigat din asta?"

Gândurile lui Rachel îi zburară la Zach Herney. Se întrebă dacă preşedintele conspirase şi el sau doar jucase rolul unui pion naiv! "Herney nu ştie nimic. E nevinovat." Preşedintele fusese dus de nas de către NASA. Acum Herney era la doar o oră de anunţarea marii descoperiri. Avea să facă anunţul înarmat cu un documentar video care conţinea mărturii de autentificare din partea a patru oameni de ştiinţă civili.

Patru oameni de ştiinţă civili morţi.

Rachel nu mai putea face nimic pentru a opri conferinţa de presă, dar îşi jură că nu îi va lăsa pe cei vinovaţi să scape nevătămaţi.

Adunându-şi ultimele picături de putere, Rachel încercă să se ridice în capul oaselor. Îşi simţea picioarele ca de piatră şi toate încheieturile gemură de durere când îşi întinse braţele şi picioarele. Ajunse încet în genunchi, chinuindu-se să îşi păstreze echilibrul pe gheaţă. Capul i se învârtea. De jur împrejur oceanul fierbea. Tolland zăcea în apropiere şi o privea cu ochi întrebători. Rachel îşi zise că el o credea îngenuncheată în rugăciune. Nici vorbă de aşa ceva, deşi rugăciunea ar fi adus probabil la fel de multe şanse de salvare precum ceea ce voia ea să întreprindă.

Rachel îşi duse o mână în dreptul mijlocului şi găsi toporul încă prins de centură. Apucă mânerul cu degetele înţepenite. Inversă toporul, poziţionându-l ca un T întors. Apoi, cu toată energia, se apucă să bată cu talpa în gheaţă. Thud. Din nou. Thud. Sângele îi curgea precum melasa rece prin vene. Thud. Tolland o privi foarte nedumerit. Rachel coborî toporul din nou. Thud.

Tolland încercă să se ridice într-un cot.

— Rachel?

Nu-i răspunse. Avea nevoie de toată energia disponibilă. Thud.

Thud.

— Nu cred…, zise Tolland, că la această latitudine nordică… că SAA… ar putea auzi…

Rachel se întoarse, surprinsă. Uitase că Tolland era un oceanograf şi ar fi putut să-şi închipuie ce avea ea de gând. "Bună idee… dar eu nu chem SAA."

Continuă să bată.

SAA însemna Suboceanic Acoustic Array, o relicvă a Războiului Rece folosită de oceanografii din întreaga lume pentru a asculta sunetele balenelor. Deoarece sunetele puteau parcurge sute de kilometri sub apă, reţeaua subacvatică SAA de cincizeci şi nouă de microfoane amplasate în jurul lumii putea asculta un procentaj surprinzător de mare din apele oceanice ale planetei. Din păcate, acea zonă îndepărtată a Arcticii nu făcea parte din procentaj, însă Rachel ştia că şi alţii ascultau oceanele — alţii de a căror existenţă aveau habar puţini oameni pe pământ. Rachel continuă să bată. Mesajul era simplu şi clar:

THUD. THUD. THUD.

THUD… THUD… THUD…

THUD. THUD. THUD.

Nu-şi făcea iluzii că acţiunea ei avea să le salveze vieţile; deja simţea o strânsoare rece în jurul trupului. Se îndoia că mai avea de trăit o jumătate de oră. Salvarea lor se găsea dincolo de domeniul posibilului în acest moment. Dar aici nu era vorba despre salvare.

THUD. THUD. THUD.

THUD… THUD… THUD…

THUD. THUD. THUD.

— Nu mai e… timp…, îngăimă Tolland.

"Nu e vorba… de noi, gândi Rachel. E vorba de informaţiile din buzunarul meu." Rachel îşi imagină hârtia SPR incriminatoare din interiorul buzunarului costumului. "Trebuie să duc hârtia asta la NRO… cât mai curând."

Chiar şi în starea de delir care o cuprindea, Rachel era convinsă că mesajul avea să ajungă la destinaţie. La mijlocul anilor optzeci NRO înlocuise SAA cu un şir de dispozitive de treizeci de ori mai puternice. Acoperirea la nivel mondial era totală şi reprezenta urechea NRO în valoare de 12 milioane de dolari aţintită spre fundul oceanic. În următoarele ore, supercomputerele Cray ale postului de ascultare NRO/NSA din Menwith Hill, Anglia, aveau să semnalizeze o secvenţă audio anormală la un hidrofon din Arctica, să descifreze semnalul ca un SOS, să trianguleze coordonatele şi să detaşeze un avion de salvare de la baza aeriană Thule din Groenlanda. Avionul avea să găsească trei cadavre pe un aisberg. Îngheţate. Unul i-ar fi aparţinut unui angajat NRO… şi ar fi purtat o bucată stranie de hârtie termală într-un buzunar.

"O imprimată SPR."

"Moştenirea lui Norah Mangor."

La studierea hârtiei imprimate, misteriosul tunel inserat sub meteorit avea să devină evident. Din acel moment, Rachel habar n-avea ce se va mai întâmpla, dar cel puţin secretul nu va muri odată cu ei, acolo pe gheaţă.

Mutarea fiecărui preşedinte la Casa Albă implică un tur particular al unui număr de trei depozite straşnic păzite, în care se află colecţii nepreţuite de mobilier trecut prin Casa Albă: birouri, argintărie, paturi, budoare şi alte articole folosite în decursul istoriei de preşedinţii de până la George Washington. Pe parcursul turului,preşedintele care urmează a se instala la putere este invitat să aleagă orice obiect îi place şi să îl folosească drept mobilier în interiorul Casei Albe pe durata mandatului său. Doar patul din dormitorul Lincoln constituie o mobilă permanentă a reşedinţei prezidenţiale. Ca o ironie, Lincoln n-a dormit niciodată în el.

Biroul în spatele căruia stătea Zach Herney în interiorul Biroului Oval îi aparţinuse odinioară idolului său, Harry Truman. Deşi mic, dacă luăm în consideraţie standardele moderne, biroul servea drept rememorare zilnică a faptului că "bănuţul" se oprea cu adevărat acolo şi că Herney era în ultimă instanţă responsabil de orice probleme ale administraţiei sale. Herney acceptase responsabilitatea cu un sentiment de onoare şi făcuse tot ce-i stătea în putere să inducă în rândul personalului motivaţiile necesare pentru a-şi duce treaba la bun sfârşit.

— Domnule preşedinte? îi strigă secretara, zgâindu-se în încăpere. Apelul dumneavoastră tocmai a fost transmis.

Herney făcu un semn cu mâna:

— Mulţumesc.

Se întinse după telefon. Ar fi preferat mai multă intimitate pentru acel apel, dar mai mult ca sigur că acum nu avea cum să aibă parte de aşa ceva. Doi specialişti în machiaj îi dădeau târcoale, ocupându-se cu faţa şi cu părul lui. Chiar în faţa biroului, o echipă de televiziune îşi instala echipamentele, iar de jur împrejurul încăperii roiau consilierii şi oamenii de la Relaţii Publice, discutând emoţionaţi chestiuni strategice între ei.

"T minus o oră…"