"O conferinţă de presă prin care să se anunţe încetarea finanţării staţiei spaţiale?" Nu ştia de ce, dar lui Gabrielle îi venea greu să creadă acest lucru.

Yolanda se ridică:

— Atacul lui Tench de după-amiază? Probabil că a fost doar un ultim efort disperat ca să se agaţe cu ceva de Sexton înainte ca preşedintele să iasă în public cu veştile proaste. Nimic nu ar fi fost mai bun decât un scandal sexual ca să se distragă atenţia de la un alt eşec prezidenţial. Oricum, Gabs, acum am de lucru! Sfatul meu — ia-ţi o ceaşcă de cafea, stai jos chiar aici, dă drumul la televizor şi urmăreşte povestea asta la fel ca noi toţi ceilalţi. Mai avem douăzeci de minute până începe spectacolul şi îţi repet că preşedintele nu are cum să se lanseze în speculaţii în seara asta. Îl urmăreşte întreaga omenire. Orice are de zis este foarte important.

Îi făcu din nou cu ochiul:

— Şi-acum dă-mi dosarul acela!

— Ce?

Yolanda îi întinse mâna cu fermitate:

— Pozele astea rămân încuiate în biroul meu până ce povestea asta va lua sfârşit. Vreau să fiu sigură că nu vei face vreo tâmpenie.

Ezitând, Gabrielle îi dădu dosarul.

Yolanda încuie fotografiile într-un sertar al biroului şi ascunse cheile.

— O să-mi mulţumeşti, Gabs! Ţi-o jur.

Când trecu pe lângă ea, o mângâie pe creştet pe Gabrielle:

— Fă-te comodă. Cred că urmează veştile bune.

Gabrielle râmase singură în biroul de sticlă şi încercă să se lase convinsă de atitudinea pozitivă a Yolandei. Cu toate astea, nu se putea gândi decât la rânjetul de satisfacţie de pe chipul lui Marjorie Tench din acea după-amiază. Gabrielle habar n-avea ce urma să declare preşedintele S.U.A. lumii întregi, dar, cu siguranţă, veştile nu aveau să fie deloc bune pentru senatorul Sexton.

Rachel Sexton se simţea de parcă era arsă de vie.

"Plouă cu foc!"

Încercă să îşi deschidă ochii, dar nu reuşi să zărească decât nişte forme nedesluşite, în ceaţă, şi nişte lumini orbitoare. Ploua de jur împrejurul ei. O ploaie fierbinte care o opărea. Îi ardea pielea goală. Stătea întinsă pe o parte, simţind cărămizile fierbinţi sub trup. Se încovrigă mai tare, în poziţia de fetus, încercând să se ferească de lichidul fierbinte care cădea de sus. Mirosea a chimicale. Poate a clor. Încercă să se târască de acolo, însă nu putu. Mâini puternice îi apăsau pe umeri, ţintuind-o de podea.

"Daţi-mi drumul! Ard toată!"

Se luptă din instinct ca să scape, în zadar, căci aceleaşi mâini puternice o strângeau tot mai tare.

— Stai acolo! rosti vocea unui bărbat.

Accentul era american, de profesionist.

— Se va termina în curând!

"Ce se va termina? se întrebă Rachel. Durerea?" Încercă să îşi concentreze vederea. Luminile din locul ăsta erau extrem de puternice. Sesiză că încăperea era mică. Înghesuită. Totul i se părea cu susul în jos.

— Ard!

Urletul lui Rachel abia dacă se auzi ca o şoaptă.

— N-aveţi nimic, zise vocea. Apa e călduţă. Aveţi încredere în mine.

Rachel îşi dădu seama că era practic dezbrăcată. Avea pe ea doar lenjeria îmbibată cu apă. Nu îi era ruşine; mintea îi era prea ocupată cu alte întrebări.

Amintirile reveniră ca un şuvoi tumultos. Gheţarul. Radarul Atacul. "Cine? Unde sunt?" Încercă să pună lucrurile cap la cap însă îşi simţea creierul adormit, de parcă ar fi fost împiedicat de ceva să gândească. Din toată confuzia reieşi o singură idee limpede: "Michael şi Corky… unde sunt?"

Încercă din nou să-şi concentreze privirea, dar nu zări decât bărbaţii de deasupra ei. Toţi erau îmbrăcaţi în acelaşi fel de costum albastru ca de scafandru. Voi să vorbească, dar gura nu era capabilă să scoată nici măcar o singură silabă. Senzaţia de arsură din piele lăsa acum loc unor valuri bruşte şi profunde de durere, care îi atacau muşchii precum nişte unde seismice.

— Nu vă mai opuneţi, rosti bărbatul de deasupra. Sângele trebuie să vă revină în muşchi!

Rostea cuvintele de parcă ar fi fost un doctor.

— Încercaţi să mişcaţi membrele cât de mult puteţi.

Rachel simţea durerea ca şi cum fiecare muşchi îi era lovit de un ciocan. Rămase întinsă pe podea, abia respirând.

— Mişcaţi-vă braţele şi picioarele! insistă bărbatul, chiar dacă vă doare cumplit.

Rachel încercă să se conformeze. Fiecare mişcare părea un cuţit înfipt în articulaţii. Jeturile de apă se înfierbântară iarăşi. Revenea opăreala. Durerea era tot mai accentuată. La un moment dat, crezu că nu va mai rezista nici o secundă. În aceeaşi clipă, cineva îi făcu o injecţie. Durerea se domoli cu repeziciune. Vibraţiile slăbiră din intensitate. Rachel simţi că respiră din nou.

O nouă senzaţie îi invada trupul. O serie bizară de ace şi de ciupituri. Le simţea în tot corpul şi o înţepau, din ce în ce mai ascuţit. Milioane de puncte minuscule cât vârful de ac, care se intensificau ori de câte ori se mişca încercă să rămână nemişcată, dar jeturile de apă continuau să o lovească. Bărbatul de deasupra îi ţinea braţele şi i le mişca.

"Doamne, ce mă doare!" Rachel era prea slăbită ca să se împotrivească. Pe faţă îi curgeau lacrimi de durere şi de epuizare. Îşi închise ochii strâns, făcând să dispară lumea exterioară.

Într-un târziu, acele şi pişcăturile dispărură. Ploaia de deasupra încetă. Când îşi deschise ochii, vederea îi era mai limpede.

Atunci îi văzu.

Corky şi Tolland zăceau în apropiere, tremurând pe jumătate dezbrăcaţi şi muraţi bine. După expresiile de disperare de pe feţele lor, Rachel îşi dădu seama că trecuseră prin aceleaşi chinuri. Ochii căprui ai lui Michael Tolland erau sticloşi şi injectaţi de sânge. Când o zări pe Rachel, reuşi să îi schiţeze un zâmbet, cu buzele-i vinete tremurând.

Rachel încercă să se ridice în capul oaselor ca să îşi dea seama unde este. Toţi trei zăceau tremurând ca piftiile într-un amestec de nedescris de membre pe jumătate goale pe podeaua unei camere minuscule de duş.

O ridicară nişte braţe puternice.

Rachel simţi cum forţe străine îi usucă trupul şi o înfăşoară în pături. Era aşezată pe un soi de targă medicală şi masată zdravăn pe braţe, picioare şi tălpi. O altă injecţie în braţ.

— Adrenalină, îi spuse cineva.

Simţi medicamentul care-i curgea prin vene ca o forţă vitală care îi înviora muşchii. Deşi un bulgăre de gheaţă continua să-i zacă în vintre, sângele începea să se întoarcă încet în membre.

"Înapoi din morţi."

Încercă să se concentreze. Corky şi Tolland zăceau alături, tremurând înfăşuraţi în pături, în vreme ce bărbaţii le masau corpurile şi le făceau injecţii. Fără îndoială că acest ansamblu de personaje masculine le salvaseră vieţile. Mulţi dintre oamenii din jur erau uzi leoarcă, de parcă săriseră drept în apele oceanului ca să ajute victimele. Rachel habar n-avea cine erau şi cum ajunseseră la ea şi la ceilalţi la timp. Acum, nu mai conta. "Trăim."

— Unde… suntem? reuşi Rachel să îngaime, simplul act al vorbirii producându-i o cumplită durere de cap.

Bărbatul care o masa îi răspunse:

— Sunteţi pe puntea medicală a unui vas clasa Los Angeles…

— Atenţiune! strigă cineva.

Rachel sesiză o mişcare bruscă de jur împrejurul ei. Încercă să se ridice în capul oaselor. O ajută unul dintre oamenii în albastru, sprijinind-o şi trăgând păturile pe lângă ea. Rachel se frecă la ochi şi văzu o siluetă care intră în încăpere.

Nou-venitul era un bărbat afro-american puternic. Chipeş şi autoritar. Purta o uniformă kaki.

— Pe loc repaus! le ordonă el, îndreptându-se către Rachel.

Se opri în dreptul ei şi o privi cu ochii lui negri şi pătrunzători:

— Harold Brown, se recomandă el, cu o voce gravă şi obişnuită să comande. Sunt căpitanul U.S.S. Charlotte. Şi dumneavoastră sunteţi?

"U.S.S. Charlotte", reluă în gând Rachel. Numele îi era cunoscut de undeva.