Aflat la ultimul etaj al clădirii NRO, William Pickering stătea în dreptul ferestrei şi privea în gol noaptea care se lăsase peste statul Virginia. Telefonul lui Marjorie Tench îl tulburase profund. Îşi muşca buzele încercând să asambleze piesele enigmei în minte.

— Domnule director? rosti secretara, ciocănind uşor în uşă. Aveţi un nou apel.

— Nu acum, rosti Pickering, absent.

— E Rachel Sexton.

Pickering se răsuci pe călcâie. Tench avusese gura aurită.

— Bine. Dă-mi-o imediat.

— De fapt, domnule, este o transmisie codată AV. Vreţi să vorbiţi din sala de conferinţe?

"O transmisie codată?"

— De unde sună?

Secretara îi spuse.

Pickering făcu ochii mari. Uluit, porni în fugă de-a lungul holului că-tre sala de conferinţe. Acesta era un lucru care nu trebuia tratat oricum.

"Camera moartă" din submarinul Charlotte, proiectată după o structură similară a Laboratoarelor Bell, era, în termeni obişnuiţi, ceea se numeşte o încăpere fără ecou. În fapt, era un spaţiu perfect absorbant din punct de vedere acustic, fără suprafeţe paralele sau reflectoare, care absorbea sunetele cu o eficienţă de 99,4%. Datorită naturii conductoare a metalului şi a apei, conversaţiile la bordul submarinelor erau întotdeauna vulnerabile la interceptarea de la mică distanţă sau prin microfoane parazite postate pe chila navei. Încăperea era, în realitate, un loc minuscul din interiorul submarinului din care nu scăpa nici un sunet în exterior. Toate conversaţiile dinăuntru erau sută la sută sigure.

Camera semăna cu un dulap mai mare. Pereţii, tavanul şi podeaua erau complet acoperite cu spirale din spumă, orientate înspre interior, din toate direcţiile. Îi amintea lui Rachel de o peşteră înghesuită, submarină, unde stalagmitele crescuseră în voie, ieşind din toate suprafeţele posibile. Mai neplăcută era aparenta absenţă a unei podele.

Aceasta era, de fapt, constituită dintr-o reţea deasă de sârme, întinsă orizontal de-a latul camerei, ca o plasă de pescuit, creându-le celor care se găseau în ea ciudata senzaţie că erau suspendaţi la mijlocul înălţimii peretelui. Spaţiile reţelei erau umplute cu cauciuc şi rigidizate. Privind în jos către bizara podea, Rachel avu senzaţia că traversează un pod de frânghii suspendat peste un peisaj ciudat. La un metru mai jos, o pădure de ace din spumă se ridica ameninţător.

Imediat după ce intrase, Rachel sesizase lipsa de consistenţă a aerului, de parcă acolo fusese scoasă fiecare particulă de energie. În urechi, parcă i se înfundaseră câlţi de bumbac. Doar respiraţia i se auzea, şi asta rezonând în interiorul capului. Scosese un sunet cu voce tare. Ca şi cum ar fi vorbit stând cu capul într-o pernă. Pereţii absorbeau orice reverberaţie. Singurele vibraţii perceptibile erau cele din capul ei.

Căpitanul plecase, închizând uşa etanşată în urma lui. Rachel Corky şi Tolland se găseau acum în interiorul încăperii, la o masă mică, în formă de U, aşezată pe piloni lungi de metal ce coborau prin reţeaua de cauciuc şi sârme. De masă fuseseră ataşate mai multe microfoane, căşti şi o consolă video cu o cameră minusculă plantată în vârf. Părea un minisimpozion al Naţiunilor Unite.

Ca o persoană care lucra în cadrul comunităţii informative americane, naţiunea cea mai avansată din lume în fabricarea microfoanelor dure cu laser, a căştilor parabolice submarine şi a altor dispozitive de ascultat, hipersensibile, Rachel era perfect conştientă că în lume existau foarte puţine locuri unde o conversaţie se putea purta în siguranţă absolută. Camera moartă părea a fi unul dintre aceste locuri. Microfoanele şi căştile de pe masă permiteau "apelul în conferinţă" de tip persoană-la-persoană, în cadrul căruia interlocutorii puteau discuta liber, ştiind că vibraţiile vocilor nu aveau cum să iasă din încăpere. După ce erau captate de microfoane, vocile erau criptate înainte de a-şi începe lunga lor călătorie prin atmosferă.

— Verificare de control.

Vocea se auzi pe neaşteptate în căştile lor, făcându-i pe toţi trei să tresară.

— Mă auziţi, domnişoară Sexton?

Rachel se aplecă spre microfon:

— Da. Mulţumesc.

"Oricine ai fi tu."

— Directorul Pickering vă aşteaptă pe linie. A acceptat transmisia AV. Acum eu o să închid. Veţi primi fluxurile de date în câteva momente.

Rachel auzi cum linia căzu. Urmară mai multe păcănituri pricinuite de electricitatea statică, apoi o serie rapidă de păcănituri şi bip-uri în căşti. Ecranul video se trezi la viaţă cu o limpezime uimitoare, astfel încât Rachel îl zări pe directorul Pickering în sala de conferinţe

NRO. Era singur. Directorul îşi ridică brusc capul şi o privi pe Rachel drept în ochi.

Aceasta se simţi ciudat de uşurată când îl văzu.

— Domnişoară Sexton, rosti el, cu o expresie de perplexitate şi tulburare întipărită pe chip. Ce Dumnezeu se petrece?

— Meteoritul, domnule, îi răspunse Rachel. Cred că s-ar putea să avem o problemă gravă.

Rachel Sexton îi prezentă pe Corky Marlinson şi pe Michael Tolland lui Pickering. După aceea, preluă discuţia şi îl puse pe şeful ei la curent, în mod succint, cu incredibilul lanţ de evenimente care s-a petrecut în acea zi.

Directorul NRO asculta nemişcat.

Rachel îi povesti despre planctonul bioluminiscent din puţul de extracţie, despre călătoria lor pe platforma de gheaţă şi despre descoperirea unui puţ de inserţie sub meteorit, apoi despre atacul brusc îndreptat împotriva lor de către o echipă de soldaţi despre care ea bănuia că aparţine trupelor speciale.

William Pickering era recunoscut pentru capacitatea lui de a asculta informaţii tulburătoare fără să clipească. Cu toate astea, privirea îi devenea tot mai şocată, pe măsură ce Rachel îşi continua relatarea. Aceasta citi în ochii lui mai întâi neîncrederea, apoi furia când îi povesti despre asasinarea lui Norah Mangor şi despre fuga lor la mustaţă din faţa morţii. Deşi ar fi vrut să dea frâu liber suspiciunilor legate de implicarea directorului administrativ al NASA, Rachel îl cunoştea suficient de bine pe Pickering ca să nu arate cu degetul în vreo direcţie, fără să aibă dovezi. Îi oferi directorului doar faptele clare. După ce Rachel termină, Pickering rămase tăcut mai multe secunde.

— Domnişoară Sexton, rosti el în cele din urmă, cu toţii…

Îşi mută privirea de la unul la celălalt.

— Dacă este adevărat ceea ce spui, şi nu-mi pot imagina de ce aţi minţi toţi trei în această privinţă, atunci aveţi mare noroc că mai sunteţi încă în viaţă.

Toţi trei dădură din cap. Preşedintele apelase la patru oameni de ştiinţă civili… şi acum doi dintre ei erau morţi.

Pickering oftă greu, de parcă nu ştia ce să le spună, nu-şi găsea cuvintele. Evenimentele petrecute nu aveau nici o logică.

— Este posibil în vreun fel, întrebă el, ca puţul de inserţie care se vede pe această hârtie să fie un fenomen natural?

Rachel clatină din cap:

— Este în stare bună.

Desfăcu hârtia mototolită şi o ţinu drept în faţa camerei video:

— N-are nici o asperitate.

Pickering studie imaginea şi o sfătui încruntat:

— Să nu pierzi aia din mână!

— Am sunat-o pe Marjorie Tench ca s-o avertizez să îl oprească pe preşedinte, continuă Rachel. Dar mi-a închis.

— Ştiu. Mi-a povestit.

Rachel se uită la el, uimită:

— V-a sunat Marjorie Tench?

"Asta da rapiditate".

— Tocmai am vorbit cu ea. E foarte îngrijorată. Crede că încercaţi un soi de cascadorie pentru a-l discredita pe preşedinte şi NASA. Poate cu scopul de a-l ajuta pe senator.

Rachel se ridică. Îi flutură hârtia prin faţa camerei şi făcu semn înspre cei doi tovarăşi ai ei.

— Aproape că am fost ucişi! Asta vi se pare a fi o cascadorie? Şi de ce aş…