Camera principală care avea un aspect de peşteră a habisferei NASA ar fi constituit o privelişte stranie, în orice loc de pe faţa pământului, însă faptul că ea exista pe o insulă de gheaţă din Arctica era cu atât mai greu de înţeles pentru Rachel.

Privind în sus, în domul futurist construit din panouri albe triunghiulare întrepătrunse, simţi că intrase într-un sanatoriu de dimensiuni colosale. Pereţii se arcuiau în jos către o podea din gheaţă, pe care o adevărată armată de lămpi halogene stăteau ca nişte santinele împrăştiate peste tot, aruncând o lumină orbitoare în jurul lor şi oferind întregii încăperi o luminozitate spectrală.

Pe podeaua de gheaţă şerpuiau benzi din spumă rigidă neagră pe post de traverse prin labirintul de staţii ştiinţifice de lucru. În mijlocul echipamentelor electronice, treizeci sau patruzeci de angajaţi NASA, îmbrăcaţi în alb din cap şi până în picioare, munceau din greu şi discutau între ei emoţionaţi. Rachel simţi imediat tensiunea din încăpere.

Era emoţia unei noi descoperiri.

Parcurgând împreună cu Ekstrom cercul exterior al domului, Rachel observă privirile neplăcut surprinse ale celor care o recunoşteau. Şoaptele lor reverberau clar în spaţiul cavernos.

"Nu e fata senatorului Sexton?

Ce naiba caută ea aici?

Nu-mi vine să cred că directorul administrativ poate să stea de vorbă cu ea!"

Rachel aproape că se aştepta să zărească păpuşi voodoo ale tatălui ei spânzurate pretutindeni. Animozitatea din jur nu reprezenta, în orice caz, singura sursă de tensiune din atmosferă. Se putea sesiza clar o anumită încredere nemăsurată — ca şi cum NASA ştia prea bine cine avea să râdă la urmă.

Directorul administrativ o conduse pe Rachel către un şir de mese unde un bărbat stătea singur în faţa unui computer. Omul era îmbrăcat cu un combinezon flauşat negru, cu glugă şi încălţat cu bocanci grei de navigator, o îmbrăcăminte total diferită de hainele de vreme rea pe care ceilalţi angajaţi NASA le purtau. Stătea cu spatele la toţi cei de acolo.

Ekstrom îi ceru lui Rachel să aştepte, în vreme ce el se duse să stea de vorbă cu străinul. După o clipă, individul în combinezon dădu din cap şi dădu o comandă pentru a închide computerul la care lucra. Directorul administrativ se întoarse.

— De aici,te preia domnul Tolland,îi zise el. E un alt personaj recrutat de preşedinte, aşa că voi doi ar trebui să vă înţelegeţi de minune. Vin şi eu lângă voi mai târziu.

— Mulţumesc.

— Presupun că ai auzit de Michael Tolland!

Rachel ridică din umeri. Mintea ei continua să se concentreze asupra lucrurilor extraordinare care o înconjurau şi i se părea cu totul extraordinar.

— Numele nu-mi spune nimic.

Individul în combinezon ajunse lângă ei şi le zâmbi:

— Nu vă spune nimic?

Avea o voce puternică şi prietenoasă.

— E cea mai bună veste din această zi. Mi se părea că nu voi mai avea niciodată ocazia să fac o primă impresie bună.

Când se uită la individ,Rachel avu senzaţia că rămâne pironită locului. Recunoscu instantaneu faţa arătoasă a bărbatului. La fel ca toată America, de altfel.

— Oh, îngăimă ea, roşind în vreme ce bărbatul îi strângea mâna. Sunteţi acel Michael Tolland.

Când preşedintele îi spusese că recrutase specialişti civili, de vârf, ca să certifice descoperirea NASA, Rachel îşi imaginase un grup de maniaci cu minţi strălucite şi cu propriile calculatoare personalizate. Michael Tolland era exact opusul unei asemenea imagini. Una dintre cele mai cunoscute "celebrităţi ale ştiinţei" din America zilelor noastre, Tolland era producătorul unui documentar intitulat Amazing Seas, în timpul căruia punea telespectatorii faţă în faţă cu fenomene oceanice uimitoare — vulcani subacvatici, viermi marini lungi de trei metri, valuri subacvatice ucigaşe. Mass-media îl caracteriza pe Tolland ca un amestec de Jacques Cousteau şi Carl Sagan, creditând entuziasmul lui de cunoscător nepretenţios şi gustul pentru aventură ca pe o formulă care aruncase emisiunea în vârful tuturor audienţelor. În acelaşi timp, criticii trebuiau să admită că înfăţişarea lui, dar şi charisma sa contribuiau în bună măsură la audienţa pe care o avea.

— Domnule Tolland…, începu Rachel, căutându-şi cuvintele. Eu sunt Rachel Sexton.

Tolland îi zâmbi încântat dar ascunzându-şi o uşoară grimasă:

— Bună, Rachel. Spune-mi Mike!

Rachel se trezi dintr-odată incapabilă să scoată vreun sunet. Evenimentele din ultima zi îşi spuneau cuvântul… habisfera, meteoritul, secretele, trezirea faţă în faţă cu o vedetă de televiziune.

— Sunt surprinsă să te întâlnesc aici, rosti ea, încercând să-şi revină. Când preşedintele mi-a spus că a recrutat civili pentru certificarea unei descoperiri NASA, cred că mă aşteptam să văd…

Ezită…

— Oameni de ştiinţă adevăraţi?

Rachel se îmbujoră, îngrozită:

— Nu asta am vrut să spun.

— Nu-ţi face griji, o linişti Tolland. Numai de asta am avut parte de când am ajuns aici.

Directorul administrativ se scuză, promiţând să revină mai târziu. Tolland se întoarse spre Rachel cu o expresie de curiozitate pe chip.

— Ekstrom mi-a spus că tatăl tău e senatorul Sexton!

Rachel încuviinţă. "Din nefericire!"

— Un spion Sexton în spatele liniilor inamice?

— Liniile frontului nu sunt întotdeauna trasate acolo unde se aşteaptă lumea. Tăcere. Spune-mi, continuă repede Rachel, ce caută un oceanograf de renume mondial pe un gheţar împreună cu o grămadă de oameni de ştiinţă NASA?

Tolland chicoti:

— Păi, un individ care semăna mult cu preşedintele m-a rugat să-i fac o favoare. Am deschis gura vrând să-i spun: "Du-te dracului", dar tot ce a ieşit a fost un: "Da, domnule".

Rachel izbucni în râs, pentru prima dată în acea dimineaţă:

— Bine ai venit în club!

Deşi cele mai multe vedete păreau mici de statură, Rachel avea sentimentul că Michael Tolland părea mai înalt. Ochii lui căprui erau la fel de iscoditori şi de pasionaţi ca pe micul ecran, iar vocea purta în ea, cu modestie, aceeaşi căldură şi acelaşi entuziasm. Cu aspectul unui bărbat de patruzeci şi cinci de ani atletic şi călit de vreme, Michael Tolland avea un păr negru bogat care îi cădea mereu ca un zuluf peste frunte. Avea o atitudine de om mândru şi lipsit de griji care trăda o încredere şi siguranţă de sine. Când îi strânsese mâna, asperităţile din palmă îi amintiseră lui Rachel că nu era o personalitate "moale" tipică televiziunii, ci mai degrabă un om încercat al mării şi un cercetător al naibii de înclinat spre practică.

— Ca să fiu sincer, recunoscu Tolland, destul de sfios, cred că am fost recrutat mai mult pentru celebritatea mea decât pentru experienţa ştiinţifică pe care o am. Preşedintele mi-a cerut să vin şi să realizez un documentar pentru el.

— Un documentar? Despre un meteorit? Dar tu eşti oceanograf.

— Exact asta i-am spus şi eu! Însă mi-a răspuns că el nu ştie de existenţa vreunui documentarist specializat pe meteoriţi. Mi-a explicat că implicarea mea ar aduce o imensă credibilitate acestei descoperiri. Se pare că are de gând să transmită documentarul meu ca parte a marii conferinţe de presă din noaptea asta, când va anunţa descoperirea.

"Un purtător de cuvânt celebru." Rachel înţelese pe deplin manevrele politice iscusite ale lui Zach Herney. NASA era adesea acuzată că foloseşte un limbaj de neînţeles pentru marele public. Nu şi în noaptea aceasta. Casa Albă adusese un maestru al comunicării ştiinţifice, un chip pe care americanii îl cunoşteau deja şi în care aveau încredere când venea vorba despre ştiinţă.

Tolland arătă cu mâna către un colţ îndepărtat al domului, unde se monta un decor pentru presă. Pe gheaţă fusese pus un covor albastru, camere de televiziune, reflectoare de studio şi o masă lungă, cu mai multe microfoane. Cineva tocmai atârna ca decor un poster cu un imens drapel american.