— Vă mulţumim că v-aţi alăturat nouă, domnişoară Sexton, rosti ea. Preşedintele ne-a informat că aveţi ceva veşti pentru noi.

Bucurându-se de întuneric, paleontologul Wailee Ming stătea singur şi medita în zona lui privată de lucru. Fiecare bucăţică din corpul lui aştepta evenimentul din acea seară. "În curând am să fiu cel mai faimos paleontolog din lume." Spera doar că Michael Tolland fusese generos şi incluse comentariile lui personale în documentar.

Savurând deja celebritatea care îl aştepta, Ming tresări în urma unei vibraţii uşoare care scutură gheaţa sub picioarele lui. Instinctul de protecţie împotriva cutremurelor pe care şi-l dezvoltase trăind în Los Angeles îl făcea hipersensibil la cele mai slabe mişcări ale solului. Imediat, Ming se ruşină dându-şi seama că vibraţia fusese una perfect normală. "E doar gheaţa care se topeşte", îşi spuse el, răsuflând uşurat. Încă nu se obişnuise. La fiecare câteva ore, o explozie îndepărtată bubuia în noapte, rezultat al vreunui bloc imens de gheaţă care se rupea undeva de banchiză şi cădea în mare. Norah Mangor formulase foarte plastic fenomenul: "Noi aisberguri care se nasc…"

Stând în picioare, Ming îşi întinse braţele. Privi prin habisferă. La ceva depărtare, dincolo de strălucirea reflectoarelor de televiziune, se pregătea o sărbătoare. Ming nu era un fan al petrecerilor, aşa că porni să traverseze habisfera în direcţie opusă.

Labirintul zonelor de lucru, pustii acum, semăna cu un oraş-fantomă. Întregul dom părea căzut pradă spiritelor. Imensul spaţiu părea mai răcoros, aşa că Ming îşi închise bine haina lungă din păr de cămilă.

Undeva înainte, zări puţul de extracţie — locul din care fuseseră scoase cele mai importante fosile din istoria umanităţii. Giganticul tripod de metal fusese îndepărtat, astfel încât bazinul stătea singuratic înconjurat de piloni, ca un soi de groapă blestemată într-o vastă parcare de gheaţă. Ming se aventură până la puţ şi se opri la o distanţă sigură, zgâindu-se în bazinul cu apă care mai avea puţin şi îngheţa, adâncă de şaizeci de metri. În curând, apa avea să îngheţe de tot, ştergând orice urmă a prezenţei cuiva acolo.

Ming îşi spuse că acel bazin cu apă era o privelişte minunată. Chiar şi în întuneric.

"Mai ales în întuneric."

Ming avu o ezitare. Apoi îşi dădu seama.

"Ceva nu e în regulă."

Când se apropie mai mult de apă, Ming simţi cum starea de mulţumire pe care o simţise face loc unui fior brusc de nedumerire. Îşi închise ochii, se holbă din nou, apoi îşi întoarse repede privirea în cealaltă parte a domului… la cincizeci de metri depărtare, înspre masa de oameni care sărbătoreau în zona alocată presei. Ştia că nu îl puteau vedea în întuneric la o asemenea depărtare.

"Ar trebui să povestesc cuiva despre asta, nu?"

Ming privi din nou apa, întrebându-se ce anume să le spună. Oare avea parte de o iluzie optică? De vreun efect ciudat de reflecţie?

Nesigur, Ming păşi dincolo de piloni şi se apropie cu prudenţă de marginea puţului. Nivelul apei era cu un metru şi treizeci de centimetri sub cel al gheţii, aşa că se aplecă să vadă mai bine. Da, ceva foarte ciudat se petrecea. Era imposibil de ratat, şi totuşi nu devenise vizibil decât după stingerea luminilor din dom.

Ming se îndreptă. Cineva trebuia în mod clar să afle despre asta. Porni înapoi, grăbit, spre zona de presă. După numai câţiva paşi, Ming se opri. "Doamne Dumnezeule!" Se întoarse spre groapă, cu ochii ieşiţi din orbite, când, în sfârşit, înţelesese ce se întâmplă. Îl lovise ca un trăsnet.

— Imposibil! exclamă el cu voce tare.

Şi totuşi Ming pricepea că era singura explicaţie posibilă. "Gândeşte cu maximă precauţie, se atenţionă singur în gând. Trebuie să existe o explicaţie mai raţională." Şi totuşi, cu cât reflecta mai intens, cu atât era mai convins de ceea ce vedea. "Nu există altă explicaţie!" Nu-i venea să creadă că agenţiei şi lui Corky Marlinson le scăpase din vedere ceva atât de incredibil, dar Ming n-avea de ce să se plângă.

"De-acum, descoperirea îi aparţine lui Wailee Ming!"

Tremurând de emoţie, Ming alergă spre o zonă de lucru apropiată şi găsi o eprubetă cu gura largă. Acum nu mai avea nevoie decât de o mostră de apă. Nimeni n-avea să creadă aşa ceva!

— În calitatea mea de ofiţer de legătură a Casei Albe, începu Rachel Sexton, încercând să îşi ţină vocea sub control în vreme ce se adresa mulţimii de pe ecran, datoria mea include deplasarea în zone politice fierbinţi de pe mapamond, analizarea situaţiilor instabile şi raportarea către preşedinte şi către personalul Casei Albe.

Mai multe broboane de sudoare îi apăruseră pe frunte. Rachel şi le şterse cu palma, înjurându-l în tăcere pe preşedinte pentru că lăsase informarea în sarcina ei, fără nici un fel de avertisment.

— Călătoriile mele nu m-au dus niciodată până acum într-un loc atât de exotic.

Rachel arătă cu mâna înspre cabina metalică din jurul ei:

— Mă credeţi sau nu, vă vorbesc chiar acum din dreptul Cercului Arctic, stând pe o felie de gheaţă groasă de peste o sută de metri.

Rachel zări emoţia anticipării pe chipurile de pe ecran. Era clar că oamenii îşi dădeau seama că fuseseră înghesuiţi în Biroul Oval cu un motiv special, dar nimeni nu îşi imagina că acel motiv ar fi avut vreo legătură cu un eveniment petrecut la Cercul Polar de Nord.

Sudoarea îi curgea din nou pe frunte. "Calmează-te, Rachel! La urma urmei, cu asta te ocupi."

— Mă aflu în faţa dumneavoastră, în seara asta, cu mare onoare, mândrie şi… mai presus de toate, emoţie.

Priviri pierdute.

"La naiba", îşi zise ea, ştergându-şi sudoarea aproape cu furie. "Nu m-am angajat pentru o chestie ca asta." Rachel ştia ce ar fi spus mama ei dacă s-ar fi aflat acolo: "Dacă ai dubii, eliberează-te de tot ce ştii!" Vechiul proverb yankeu susţinea una dintre cele mai puternice credinţe ale mamei ei — că toate cumpenele din viaţă pot fi depăşite spunând adevărul, indiferent sub ce formă este acesta rostit.

Inspirând adânc, Rachel se ridică puţin pe scaun şi privi drept spre camera video.

— Îmi cer scuze, oameni buni! Dacă vă întrebaţi cum de transpir în dreptul Cercului Arctic… e pentru că sunt un pic nervoasă.

Chipurile de pe ecran părură să tresară preţ de o clipă. Câteva râsete nervoase.

— În plus, continuă Rachel, şeful dumneavoastră m-a pus în temă cu circa zece secunde înainte de a-mi spune că voi da ochii cu întregul personal. Genul ăsta de botez prin foc nu intra în vederile mele pentru o primă vizită în Biroul Oval.

Mai multe râsete de această dată.

— Şi, continuă ea, privind în josul ecranului, cu siguranţă nu mi-am imaginat că voi sta la biroul preşedintelui… cu atât mai puţin pe el!

Râsete din toată inima şi mai multe zâmbete largi. Rachel simţi cum încep să i se relaxeze muşchii. "Dă-le informaţia direct."

— Uitaţi cum stă situaţia!

Vocea lui Rachel revenise la normal. Limpede şi fermă:

— Preşedintele Herney a lipsit din mass-madia în ultima vreme nu pentru că nu ar fi interesat de campania politică, ci pentru că a fost implicat puternic în altă chestiune. O chestiune pe care el a socotit-o mult mai importantă.

Rachel se opri şi îşi fixă privirea asupra audienţei:

— A avut loc o descoperire ştiinţifică într-un loc numit Banchiza de Gheaţă Milne, în extremitatea Arcticii. Preşedintele va informa întreaga lume despre acest eveniment în cadrul unei conferinţe de presă, diseară, la ora opt. Descoperirea a fost făcută de un grup de americani dedicaţi, care au avut parte de multe ghinioane în ultima vreme şi care merită o pauză. Mă refer la NASA. Vă puteţi simţi mândri să aflaţi că preşedintele dumneavoastră, manifestând o încredere aproape clarvăzătoare, a susţinut din răsputeri NASA în ultima vreme, şi la bine, şi la rău. Acum se pare că această loialitate îi va fi răsplătită.