— Să mă bucur? Lăsând deoparte diferendele cu tatăl meu, domnule, această cerere mă pune într-o situaţie imposibilă. Am şi aşa destule probleme cu tata fără a mă lua la trântă cu el într-un soi de meci public, pe viaţă şi pe moarte. Chiar dacă îmi displace omul în sine, el este totuşi tatăl meu şi asmuţirea mea împotriva lui în cadrul unui forum public, vă spun sincer, pare un lucru sub demnitatea dumneavoastră.

— Stai aşa!

Herney dădu din mâini în semn de predare:

— Cine a spus ceva despre un forum public?

Rachel făcu o pauză:

— Presupun că v-ar plăcea să mă alătur directorului administrativ al NASA pe podium la conferinţa de presă de la ora opt.

Hohotul de râs al preşedintelui bubui în difuzoare:

— Ce fel de om mă crezi, Rachel? Chiar crezi că i-aş putea cere cuiva să-şi înjunghie tatăl pe la spate în direct la televiziunea naţională?

— Dar, aţi spus…

— Şi mai crezi că l-aş lăsa pe directorul administrativ al NASA să împartă lumina reflectoarelor cu fiica duşmanului său de moarte? Nu vreau să-ţi zdruncin încrederea în tine, Rachel, dar această conferinţă de presă este o prezentare ştiinţifică. Nu sunt convins că tot ce ştii tu despre meteoriţi, fosile sau structuri de gheaţă ar da evenimentului o prea mare credibilitate.

Rachel simţi că ia foc:

— Dar, atunci… la ce fel de autentificare vă gândiţi?

— Una mai potrivită poziţiei tale.

— Domnule?

— Eşti ofiţerul meu de informaţii de la Casa Albă. Tu pui la curent personalul meu cu chestiunile de importanţă naţională.

— Vreţi să autentific asta pentru personalul dumneavoastră?

Herney continua să pară amuzat de neînţelegerea creată:

— Da, asta vreau. Scepticismul cu care mă voi confrunta în afara Casei Albe este floare la ureche în comparaţie cu ceea ce trebuie să îndur acum de la personalul meu. Aici ne aflăm în miezul unei revolte majore. Credibilitatea mea internă s-a dus naibii. Personalul m-a implorat să reduc finanţarea NASA. I-am ignorat, şi asta înseamnă sinucidere politică.

— Până acum.

— Exact. Aşa cum discutam de dimineaţă, momentul ales pentru această descoperire va părea suspect în ochii adversarilor politici şi în acest moment nimeni nu e mai cinic decât personalul meu. De aceea, când vor auzi această informaţie pentru prima oară, vreau ca ea să vină de la…

— Personalul nu ştie nimic despre meteorit?

— Ştiu doar câţiva consilieri. Păstrarea secretului asupra acestei descoperiri a fost socotită absolut necesară.

Rachel era uluită. "Nu-i de mirare că se confruntă cu o revoltă."

— Dar asta nu e zona mea de expertiză. Un meteorit cu greu poate fi considerat un subiect de briefing informaţional.

— Nu în sens clasic, dar există toate elementele muncii tale obişnuite — date complexe care trebuie rafinate, ramificaţii politice substanţiale…

— Eu nu sunt specialistă în meteoriţi, domnule. N-ar fi mai bine ca directorul administrativ al NASA să facă acest lucru?

— Glumeşti? Toată lumea de aici îl urăşte. Din punctul de vedere al personalului meu, Ekstrom este vânzătorul viclean ca un şarpe care m-a ademenit să fac târg prost după târg prost.

Rachel înţelegea motivaţia:

— Ce ziceţi de Corky Marlinson? Medalia Naţională în Astrofizică? Are mult mai multă credibilitate decât am eu.

— Personalul meu e format din politicieni, Rachel, nu din oameni de ştiinţă. L-ai cunoscut pe doctorul Marlinson. Cred că e nemaipomenit, dar dacă las un astrofizician să îi vorbească echipei mele de politicieni de stânga care gândesc după tipare rigide, mă tem că voi sfârşi cu o turmă de năuci. Am nevoie de cineva care să le vorbească pe limba lor. Tu eşti acea persoană, Rachel. Oamenii mei îţi cunosc munca şi, luând în consideraţie numele tău de familie, eşti cea mai nepărtinitoare fiinţă de la care ei ar putea spera să audă ceva de bine.

Rachel se simţi atrasă de stilul curtenitor al preşedintelui:

— Cel puţin recunoaşteţi că rudenia mea cu oponentul dumneavoastră are legătură cu cererea pe care aţi făcut-o.

Preşedintele scoase un chicotit sfios:

— Bineînţeles că are. Dar, aşa cum lesne îţi poţi imagina, personalul meu va fi informat, pe o cale sau alta, indiferent ce decizie vei lua tu. Nu tu eşti eroul aici, Rachel, ci doar mesagerul! Eşti persoana cea mai calificată pentru a opera această informare şi totodată, din întâmplare, eşti rudă foarte apropiată cu omul care vrea să-mi dea afară personalul din Casa Albă în următorul mandat. Dispui de dublă credibilitate.

— Ar trebui să vă ocupaţi de vânzări.

— De fapt, chiar asta fac. La fel ca tatăl tău. Şi, ca să fiu sincer, aş vrea să închei o "afacere" cu tine.

Preşedintele îşi scoase ochelarii şi se uită drept în ochii lui Rachel. Se putea citi în el acelaşi gen de forţă ca la tatăl ei.

— Ţi-o cer ca pe o favoare, Rachel, şi pentru că eu cred că face parte din datoria ta. Deci cum rămâne? Da sau nu? Vei informa personalul meu despre această chestiune?

Rachel se simţi ca prinsă în capcană în interiorul cabinei. "Nimic nu seamănă cu o vânzare negociată la sânge." Simţea, chiar şi de la cinci mii de kilometri depărtare, puterea voinţei lui prin ecranul video. Ştia şi că era o cerere foarte rezonabilă, indiferent că-i plăcea sau nu.

— Aş avea nişte condiţii, zise ea.

Herney ridică din sprâncene:

— Şi anume?

— Mă întâlnesc cu personalul dumneavoastră în particular. Fără reporteri. Este o informare privată, nu o autentificare publică.

— Ai cuvântul meu. Întâlnirea ta este deja programată într-o locaţie retrasă şi personală.

Rachel oftă:

— Bine, atunci.

Preşedintele se lumină la faţă:

— Excelent!

Rachel se uită la ceas şi constată cu surprindere că arăta deja puţin peste ora patru.

— Staţi aşa, zise ea nedumerită. N-avem timp, dacă vreţi să fiţi în direct la ora opt seara. Nici cu racheta aia monstruoasă cu care m-aţi trimis aici nu m-aş putea întoarce la Casa Albă decât în câteva ore. Ar trebui să mă pregătesc şi…

Preşedintele clătină din cap:

— Mă tem că nu m-am exprimat foarte clar. Vei face informarea de unde te afli, prin intermediul unei video-conferinţe.

— Aha!

Rachel ezită:

— La ce oră v-aţi gândit?

— De fapt, rosti Herney, zâmbind, ce-ai zice să o ţii chiar acum? Toată lumea e deja prezentă şi se uită acum la un ecran negru de televizor. Te aşteaptă pe tine.

Corpul lui Rachel se încordă:

— Dar sunt complet nepregătită, domnule. E imposibil să…

— Spune-le doar adevărul. Cât de greu poate fi?

— Dar…

— Rachel, o calmă Herney, aplecându-se spre ecran. Aminteşte-ţi că profesia ta are ca bază compilarea şi compararea datelor. Cu asta te ocupi! Vorbeşte-le despre ceea ce se petrece acolo.

Se întinse să apese pe un comutator de pe ecranul video, dar se opri la mijlocul drumului:

— Să nu uit, cred că vei fi mulţumită să descoperi că te-am pus într-o poziţie privilegiată.

Rachel nu înţelese la ce făcea el referire, dar era prea târziu ca să mai întrebe. Preşedintele apăsase pe comutator.

Ecranul din faţa lui Rachel deveni negru pentru o clipă. Când reveni la viaţă, Rachel se trezi în faţa uneia dintre cele mai tulburătoare imagini pe care le văzuse vreodată. Chiar în faţa ochilor ei se găsea Biroul Oval din Casa Albă. Încăperea era plină ochi cu oameni. Toţi stăteau în picioare. Părea că întregul personal al Casei Albe se găsea acolo. Şi fiecare dintre ei se holba la ea. Rachel îşi dădea acum seama că imaginea ei se vedea în sală chiar de pe biroul preşedintelui.

"Vorbesc dintr-o poziţie privilegiată." Rachel începuse deja să transpire.

Din expresia chipurilor celor aflaţi în Biroul Oval, lumea de acolo era surprinsă să o vadă pe Rachel, la fel de surprinsă ca şi ea.

— Domnişoară Sexton? o apelă o voce răguşită.

Rachel inspectă marea de chipuri şi descoperi cine îi vorbise. Era o femeie deşirată, care tocmai se aşeza în primul rând: Marjorie Tench. Înfăţişarea femeii nu putea fi confundată nici măcar într-o asemenea mulţime de oameni.