Tolland îşi ţinu respiraţia:

— "Această trecere cu vederea." Are cumva de-a face cu condrulele?

Xavia se albi la faţă din pricina şocului:

— Doamne! Ai fost deja sunat de vreun geolog?

Tolland se înfioră. "Condrulele." Se uită la Corky, apoi din nou spre femeie:

— Xavia, trebuie să aflu tot ce ştii tu despre aceste condrule. Ce greşeală am comis?

Xavia se holbă din nou la el, părând a-şi da abia acum seama că vorbea al naibii de serios.

— Mike, zău că nu e vorba de nimic important. Cu ceva vreme în urmă, am citit un articolaş într-o revistă. Dar nu înţeleg de ce eşti atât de îngrijorat.

Tolland oftă:

— Xavia, oricât ar părea de ciudat, cu cât ştii mai puţine, cu atât mai bine. Nu-ţi cer decât să îmi spui ce ştii despre condrule, după care o să avem nevoie de tine să examinezi o mostră de rocă pentru noi.

Xavia păru uluită şi puţin deranjată să fie dată în felul ăsta la o parte.

— Bine, hai să-ţi aduc articolul ăla! E în biroul meu.

Renunţă la sandviş şi porni spre uşă.

Corky strigă după ea:

— Pot să termin eu ăsta?

Xavia se opri, părând a nu-şi crede urechilor:

— Vreţi să terminaţi sandvişul meu?

— Păi, m-am gândit că dacă dumneavoastră…

— Făceţi-vă singur un blestemat de sandviş.

Xavia plecă.

Tolland chicoti şi arătă în partea cealaltă a laboratorului înspre un frigider.

— Raftul de jos, Corky! Între sambuca şi sacii de sepie.

Sus, pe punte, Rachel coborî scara abruptă dinspre cabina de comandă şi se îndreptă spre helipad. Pilotul de la Paza de Coastă moţăia, dar se trezi imediat când Rachel bătu cu degetele în carlingă.

— Aţi terminat deja? se miră el. V-aţi mişcat tare repede!

Rachel clătină îngrijorată din cap:

— Puteţi să faceţi cercetare radar atât de suprafaţă, cât şi aeriană?

— Desigur. Pe o rază de cincisprezece kilometri.

— Daţi-i drumul, vă rog.

Nedumerit, pilotul apăsă mai multe comutatoare şi ecranul radarului se aprinse. Fasciculul începu să se învârtească în cercuri leneşe.

— Se vede ceva? întrebă Rachel.

Pilotul lăsă fasciculul să efectueze câteva rotaţii complete. Ajustă câteva controale şi privi ecranul. Nimic neobişnuit.

— Câteva vase mici la periferia radarului, dar se îndepărtează de noi. Totul e curat. În jurul nostru nu sunt decât kilometri întregi de mare deschisă.

Rachel oftă, cu toate că nu se simţea pe deplin liniştită.

— Vă rog să îmi faceţi o favoare! Dacă vedeţi că se apropie ceva, nave, aeronave, orice, îmi daţi imediat de ştire?

— Categoric. S-a întâmplat ceva?

— Nu. Vreau doar să aflu dacă vom avea însoţitori.

Pilotul înălţă din umeri:

— O să mă uit pe radar, doa'nă. Dacă apare ceva, o să aflaţi prima.

Rachel plecă spre hidrolab cu toate simţurile în alertă. Când intră, îi văzu pe Corky şi pe Tolland stând în faţa unui computer şi înfulecând sandvişuri.

Corky o strigă cu gura plină:

— Ce să fie? Salată cu pui plin de peşte, cu cârnaţi plini cu peşte sau cu ouă pline de peşte?

Rachel abia dacă mai auzi întrebarea:

— Mike, cât de repede putem obţine informaţiile şi pleca de pe vasul asta?

Tolland se plimba prin hidrolab, aşteptând întoarcerea Xaviei împreună cu Rachel şi Corky. Veştile despre condrule păreau la fel de neliniştitoare precum veştile lui Rachel despre încercarea ei a-l contacta pe Pickering.

"Directorul n-a răspuns."

"Iar cineva a încercat să afle locaţia navei."

— Liniştiţi-vă, îi zise el cu glas tare. Suntem în siguranţă. Pilotul de la Paza de Coastă urmăreşte ecranul radar. Are tot timpul să ne avertizeze dacă vine cineva încoace.

Rachel încuviinţă, deşi încordarea nu o părăsise.

— Mike, ce naiba mai e şi asta? întrebă Corky, arătând înspre un ecran de computer Sparc, care afişa o imagine psihedelică monstruoasă ce pulsa şi vibra ca şi cum ar fi fost vie.

— Profilator acustic cu efect Doppler, răspunse Tolland. Reprezintă o secţiune transversală a curenţilor şi a gradienţilor de temperatură ai oceanului.

Rachel se holbă:

— Pe asta stăm noi ancoraţi?

Tolland trebuia să admită că imaginea arăta înfricoşător. La suprafaţă, apa părea de un verde-albăstrui agitat. Mergând în jos însă, culorile se schimbau treptat către un roşu-portocaliu ameninţător, pe măsură ce temperatura creştea. Aproape de fund, cam la un kilometru şi jumătate adâncime, deasupra patului oceanic, un vârtej ciclonic de un roşu sângeriu se agita turbat.

— Aia e megafisura, explică Tolland.

Corky gemu:

— Arată ca o tornadă submarină.

— Funcţionează pe acelaşi principiu. Oceanele sunt, de obicei, mai reci şi mai dense către fund, dar aici dinamica este inversată. Apa de la fund este încălzită şi mai uşoară, aşa că se ridică spre suprafaţă. Între timp, apa de suprafaţă este mai grea, aşa că se grăbeşte să coboare în spirală ca să umple vidul. Aşa se obţin astfel de curenţi ameţitori în ocean. Ca nişte vârtejuri uriaşe.

— Ce e cocoaşa aia imensă pe patul oceanic?

Corky arătă înspre fundul plat al oceanului, pe care se înălţa o movilă mare în formă de dom, ca o bulă imensă. Vârtejul se rotea ameţitor chiar deasupra ei.

— Movila aia este un dom magmatic, explică Tolland. Pe acolo împinge lava de sub patul oceanic.

Corky dădu din cap:

— Ca un muşuroi uriaş.

— Se poate spune şi aşa.

— Şi dacă explodează?

Tolland se încruntă. Îşi aminti de celebra megafisură din 1986 de lângă Juan de Fuca Ridge, unde mii de tone de magmă încălzită la o mie două sute de grade Celsius se revărsaseră dintr-odată în apa oceanului, înzecind aproape instantaneu forţa norului de curenţi marini. Curenţii de suprafaţă se amplificaseră pe măsură ce vârtejul se extinsese cu rapiditate în sus. Ce se întâmplase apoi reprezenta un eveniment pe care Tolland n-avea de gând să-l împărtăşească cu Rachel şi cu Corky în noaptea asta.

— Domurile magmatice din Atlantic nu explodează, zise el. Apa rece care circulă peste movilă răceşte şi întăreşte în permanenţă creasta domului, păstrând magma în siguranţă sub un strat gros de rocă. În cele din urmă, lava de dedesubt se răceşte şi spirala dispare. Megafisurile nu sunt, în general, periculoase.

Corky arătă înspre o revistă ferfeniţită care se odihnea lângă computer:

— Aşadar tu susţii că Scientific American publică ficţiuni?

Tolland zări coperta revistei şi se strâmbă. Cineva părea să o fi scos special din arhiva navei de reviste ştiinţifice vechi: Scientific American, februarie 1999. Coperta prezenta imaginea aranjată de un artist grafic a unui petrolier răsucindu-se fără nici un fel de control într-un enorm vârtej oceanic. Titlul spunea: Megafisurile — UCIGAŞII GIGANTICI AI ADÂNCURILOR?

Tolland dădu a lehamite din mână:

— Complet irelevant. Articolul ăla vorbeşte despre megafisuri în zone tectonice. Acum câţiva ani constituia o ipoteză des întâlnită prin care se explica dispariţia navelor din Triunghiul Bermudelor. Din punct de vedere tehnic, dacă se petrece un soi de eveniment geologic cataclismic pe fundul oceanului, ceea ce este complet necunoscut în această zonă, domul poate exploda şi vârtejul poate deveni suficient de mare ca să… În fine, ştii tu…

— Nu, nu ştim, insistă Corky.

Tolland înălţă din umeri:

— Ca să se ridice la suprafaţă.

— Minunat. Ce mă bucur că ne-ai adus la bord!

În acel moment se ivi Xavia, cărând cu ea mai multe hârtii.

— Admiraţi megafisura?

— Oh, da, rosti Corky cu sarcasm. Mike tocmai ne explica cum ne vom învârti toţi ca nebunii în vârtej dacă se rupe movila aia mică.

— Vârtej?

Xavia râse sec:

— Ar semăna mai degrabă cu a fi scurşi prin cea mai mare toaletă din lume.