Gabrielle îl urmă pe omul de la Serviciul Secret vreo douăzeci de metri de-a lungul unui coridor, până în dreptul unui al doilea birou de verificare. Un alt paznic tocmai confecţiona un permis de vizitator şi îl trecea printr-o maşină de laminat plastic. Omul dădu o gaură în permis, îi ataşă un cordon, apoi îl petrecu peste capul lui Gabrielle. Plasticul era încă fierbinte. Fotografia de pe permis era chiar instantaneul luat cu cincisprezece secunde în urmă la capătul coridorului.

Gabrielle era impresionată. "Cine spunea că guvernul este ineficient?"

Îşi continuară drumul, cu omul de la Serviciul Secret care o conducea mai departe în Casa Albă. Cu fiecare pas, Gabrielle se simţea tot mai neliniştită. Oricine o invitase acolo nu se prea preocupase de confidenţialitate. Gabrielle primise un permis oficial, semnase în registrul de vizitatori şi acum era condusă în văzul tuturor de-a lungul primului etaj al Casei Albe, acolo unde se adunau turiştii.

— Iar asta e Camera de Porţelan, rostea un ghid în faţa unui grup de turişti, căminul seturilor de porţelan cu dungă roşie de 952 de dolari bucata, aduse de Nancy Reagan, porţelanuri care au iscat o întreagă dezbatere asupra consumurilor exagerate ale administraţiei în 1981.

Însoţitorul lui Gabrielle o conduse dincolo de grupul de turişti, către o scară interioară imensă din marmură, unde alt grup urca treptele.

— Sunteţi pe punctul de a intra în Camera de Est, imensa încăpere de 350 de metri pătraţi unde Abigail Adams atârna pe vremuri lenjeria lui John Adams, explica un alt ghid. După aceea vom trece în Camera Roşie, unde Dolley Madison le oferea de băut şefilor de state aflaţi în vizită, înainte ca James Madison să negocieze cu ei.

Turiştii izbucniră în râs.

Gabrielle trecu de scară, printr-o serie de frânghii şi de baricade, către o secţiune privată a clădirii. Aici intrară într-o încăpere pe care ea o mai văzuse doar prin cărţi şi la televizor. Avu sentimentul că i se taie respiraţia.

"Doamne, asta este Camera Hărţilor!"

Vizitatorii nu puteau ajunge până aici. Pereţii încăperii se puteau ridica, dezvăluind strat după strat de hărţi ale lumii. Acela era locul unde Roosevelt trasase cursul celui de al Doilea Război Mondial. Ca un amănunt tulburător, tot acela era locul de unde Clinton recunoscuse relaţia avută cu Monica Lewinsky. Mai important, Camera Hărţilor era un loc de trecere către aripa de vest — zona din Casa Albă unde lucrau adevăraţii factori de putere. Era ultimul loc în care Gabrielle se gândea să ajungă. Îşi imaginase că mesajele fuseseră trimise de vreun intern întreprinzător sau de vreo secretară, lucrând într-unul dintre birourile sordide ale complexului. Se părea că lucrurile stăteau cu totul altfel.

"Merg în aripa de vest…"

Însoţitorul o duse până în capătul unui coridor mochetat şi se opri în dreptul unei uşi fără însemne. Ciocăni. Gabrielle simţi că inima îi sare din piept.

— E deschis, rosti cineva din interiorul încăperii.

Bărbatul deschise uşa şi îi făcu semn lui Gabrielle să intre.

Gabrielle trecu pragul. Jaluzelele erau trase, astfel încât încăperea era practic în penumbră. Zări conturul vag al unei persoane şezând la un birou.

— Domnişoara Ashe?

Vocea se auzi din spatele unui nor de fum.

— Bine ai venit!

Obişnuindu-se cu semiântunericul, Gabrielle începu să desluşească un chip neliniştitor de familiar, iar muşchii îi înţepeniră de surprindere. "ASTA îmi trimite mie mesaje prin e-mail?"

— Îţi mulţumesc că ai venit, zise Marjorie Tench pe un ton distant.

— Domnişoară… Tench? îngăimă Gabrielle, brusc incapabilă să respire.

— Spune-mi Marjorie!

Hidoasa femeie se ridică, scoţând fum pe nări ca un balaur:

— Tu şi cu mine o să devenim foarte bune prietene!

Norah Mangor stătea în dreptul puţului de extracţie, lângă Tolland, Rachel şi Corky, şi privea gaura lăsată de meteorit, neagră ca smoala.

— Mike, rosti ea, eşti tu drăguţ, dar ai luat-o razna. Nu văd nici un fel de bioluminiscenţă aici.

Tolland îşi dorea acum să fi filmat scena; câtă vreme Corky se dusese după Norah şi după Ming, bioluminiscenţa începuse să se estompeze repede. În decurs de câteva minute, toate luminiţele dispăruseră.

Tolland aruncă o altă bucată de gheaţă în apă, însă nu se întâmplă nimic. Nici un fel de fosforescenţă verde:

— Unde au dispărut? se miră Corky.

Tolland avea cât de cât idee de ce se întâmplase. Bioluminiscenţa, unul dintre cele mai ingenioase mecanisme de apărare ale naturii, reprezenta un răspuns natural al planctonului atacat. Sesizând că e pe cale să fie consumat de organisme mai mari, planctonul începea să emită lumină în speranţa atragerii unor prădători mult mai mari, care ar fi speriat atacatorul iniţial. În cazul de faţă, planctonul, după ce intrase în puţ printr-o spărtură, se trezise brusc într-un mediu de apă dulce şi începuse să emită cu disperare lumină, deoarece apa dulce îl omora încet.

— Cred că au murit.

— Au fost ucişi, rosti Norah în bătaie de joc. A intrat iepuraşul în bazin şi i-a păpat.

Corky se uită urât la ea:

— Şi eu am văzut masa bioluminiscentă, Norah.

— Înainte sau după ce ţi-ai luat doza de LSD?

— De ce am minţi în privinţa asta? întrebă Corky, disperat.

— Bărbaţii sunt mincinoşi din fire.

— Mda, când se culcă cu alte femei, dar nu şi când e în joc un plancton bioluminiscent.

Tolland oftă:

— Norah, cu siguranţă ştii că planctonul trăieşte în oceane sub gheaţă.

— Mike, îi răspunse ea, străfulgerându-l cu privirea, te rog să nu-mi dai tu mie lecţii. Pentru ştiinţa voastră, există peste două sute de specii de diatomee care zburdă pe sub banchizele de gheaţă din Arctica. Paisprezece specii de nanoflagelate autotrofe, douăzeci de flagelate heterotrofe, patruzeci de dinoflagelate heterotrofe şi câteva specii de metazoare, incluzând aici polihete, amfipode, copepode, eufauside şi peşti. Vreo întrebare?

Tolland se încruntă:

— E clar că ştii mai multe despre fauna arctică decât mine şi mai eşti şi de acord că viaţa abundă sub noi. Ca atare, de ce eşti atât de sceptică în privinţa faptului că am văzut plancton bioluminiscent?

— Deoarece acest puţ este sigilat, Mike. Este un mediu de apă dulce închis. Nici un fel de plancton oceanic nu putea ajunge aici!

— Am depistat sare în apă, insistă Tolland. Foarte slab, dar era acolo. Apa sărată intră aici cumva.

— Corect, îl apostrofă cu scepticism Norah. Ai gustat sare. Ţi-ai lins mâneca unei vechi haine îmbibate de sudoare şi acum ai hotărât că scanările de densitate ale sateliţilor şi cele cincisprezece mostre de gheaţă luate nu sunt corecte.

Tolland îi întinse mâneca udă a hainei drept dovadă.

— Mike, eu nu-ţi ling blestemata de haină.

Norah privi în gaură:

— Aş putea să întreb de ce presupusul acela de plancton s-a hotărât să treacă prin acea presupusă spărtură?

— Să fie din pricina căldurii? îi sugeră Tolland. Multe creaturi marine sunt atrase de căldură. Am încălzit meteoritul atunci când l-am extras. Planctonul putea fi atras instinctiv către mediul temporar mai cald din puţ.

Corky dădu din cap:

— Sună logic.

— Logic?

Norah îşi dădu ochii peste cap:

— Să ştiţi că pentru un fizician premiat şi un oceanograf de talie mondială faceţi un cuplu de specimene ciudate.V-a trecut vreo clipă prin minte gândul că este imposibil, din punct de vedere fizic,ca în acest puţ să ajungă apă de mare, chiar dacă ar exista vreo spărtură, ceea ce vă asigur eu că nu e cazul?

Se uită la amândoi compătimindu-i amarnic:

— Dar, Norah…, începu Corky.

— Domnilor! Acum ne aflăm deasupra nivelului mării. Norah bătu piciorul în gheaţă. Alo? Foaia asta de gheaţă se ridică la treizeci de metri deasupra apei. Poate vă amintiţi creasta mare de la capătul acestui gheţar? Suntem mai sus decât nivelul oceanului. Dacă ar fi existat vreo fisură în acest puţ, apa ar fi trebuit să curgă din gheţar, nu în el. E o chestie care se numeşte gravitaţie!