La douăzeci şi trei de kilometri distanţă, aflat încă în afara razei de acţiune a potenţialului radar inamic, Delta One întoarse brusc elicopterul cu treizeci şi cinci de grade spre vest. Se ridică la o mie de metri altitudine — plafonul de zbor pentru avioane de mici dimensiuni — şi îşi potrivi viteza la 110 noduri.

Pe puntea navei, radarul de la bordul elicopterului Pazei de Coastă scoase un sunet când un nou contact se ivi în perimetrul pe care-l acoperea de cincisprezece kilometri. Pilotul se ridică pe scaun şi studie ecranul. Contactul părea să aparţină unui avion mic ce se îndrepta spre vest în susul coastei.

Probabil se îndrepta spre Newark.

Cu toate că traiectoria actuală a avionului îl aducea la o apropiere de şase kilometri de Goya, culoarul de zbor părea ales la întâmplare. Chiar şi aşa, din vigilenţă, pilotul Pazei de Coastă urmări punctul care clipea trasând o linie leneşă în partea dreaptă a ecranului. În punctul cel mai apropiat, avionul avea să se afle la şase kilometri depărtare. Aşa cum era de aşteptat, avionul continuă să zboare — de acum îndepărtându-se de ei.

"Şase kilometri şi două sute de metri. Şase kilometri şi jumătate."

Pilotul răsuflă uşurat.

Apoi se petrecu un lucru extrem de ciudat.

— Umbrela a fost activată, zise Delta Two, ridicând degetele mari de la ambele mâini în sus, în semn că totul decurge conform planului. Barajul, zgomotele modulate şi pulsurile de acoperire sunt activate şi fixate pe ţintă.

Delta One manevră manşa cu atenţie şi viră strâns la dreapta, aşezând aeronava pe un curs direct către Goya. Manevra n-avea cum să fie observată pe radarul navei.

— Cu siguranţă, e mai bună decât sacii cu bruiaj din tablă! strigă Delta Two.

Delta One trebuia să fie de acord. Bruierea radarelor fusese inventată în Al Doilea Război Mondial, când un aviator britanic deştept începuse să arunce din avion saci cu fân înveliţi în foi de tablă, în vreme ce bombarda ţintele. Radarele germanilor depistau atât de multe contacte reflectorizante încât habar n-aveau în care dintre acestea să tragă. De atunci tehnica fusese substanţial îmbunătăţită.

Sistemul de bruiere a radarelor de la bordul elicopterului Kiowa însemna una din cele mai devastatoare arme militare de atac electronic. Transmiţând o umbrelă de zgomote parazite de spectru larg de frecvenţă în atmosferă deasupra unor anumite coordonate de suprafaţă, Kiowa putea înşela ochii, urechile şi vocea ţintei avute în vizor. Cu câteva clipe în urmă, probabil că toate radarele de la bordul navei Goya amuţiseră. Când echipajul avea să-şi dea seama că trebuie să ceară ajutor, probabil că n-avea să mai fie capabil de nici o transmisie. Comunicaţiile unei nave se bazau pe unde radio de mare frecvenţă şi nu pe cabluri. Dacă Kiowa se apropia suficient de mult, toate sistemele de comunicaţii ale navei aveau să îşi înceteze funcţionarea, semnalele emise de ele fiind blocate de norul invizibil de zgomote parazite lansate de botul elicopterului ca un far orbitor.

"Izolare perfectă, îşi spuse Delta One. Sunt lipsiţi de apărare."

Victimele găsiseră o cale norocoasă şi şireată de a evada de pe gheţarul Milne, dar asta nu se va mai repeta. Rachel Sexton şi Michael Tolland comiseseră o greşeală când hotărâseră să părăsească ţărmul. Avea să fie ultima.

În Casa Albă, Zach Herney se ridică ameţit în capul oaselor şi apucă receptorul telefonului.

— Acum? Ekstrom vrea să stea de vorbă cu mine acum?

Herney îşi miji iarăşi ochii spre ceasul de pe noptieră: 3.17 A.M.

— Da, domnule preşedinte, îi zise ofiţerul de comunicaţii. Spune că e urgent.

În vreme ce Corky şi Xavia se agitau în jurul dispozitivului care măsura nivelul de zirconiu din condrule, Rachel îl urmă pe Tolland într-o cameră lipită de laborator. Aici Tolland porni un alt computer. Oceanograful părea că vrea să mai verifice o informaţie.

În vreme ce computerul se încălzea, Tolland se întoarse spre Rachel cu gura întredeschisă, ca şi cum ar fi vrut să îi spună ceva, dar nu ştia cum să înceapă.

— Ce e? îl întrebă Rachel, surprinsă să constate cât de atrasă era de el, chiar şi în mijlocul unui asemenea haos.

Ar fi vrut să oprească timpul în loc şi să fie doar cu el — doar pentru un singur minut.

— Îţi datorez scuze, rosti Tolland, cuprins de remuşcări.

— Pentru ce?

— Pe punte? Rechinii-ciocan? Eram emoţionat! Uneori uit cât de înfricoşător poate fi oceanul pentru o mulţime de oameni.

Faţă în faţă cu el, Rachel se simţea ca o adolescentă stând în pragul casei cu un nou iubit.

— Mulţumesc. Nu-i nici o problemă. Serios.

Ceva din fiinţa ei îi spunea că Tolland voia să o sărute.

După o clipă, el îşi întoarse sfios faţa:

— Ştiu. Vrei să ajungi la ţărm. Ar trebui să ne întoarcem la lucru.

— Deocamdată, răspunse Rachel, zâmbind uşor.

— Deocamdată, repetă Tolland, aşezându-se la computer.

Rachel răsuflă zgomotos. Se apropie de Tolland, savurând intimitatea micului laborator. Îl urmări pe Tolland cum navighează printr-o serie de fişiere din calculator:

— Ce căutăm?

— Verificăm baza de date pentru păduchele gigant de ocean. Vreau să văd dacă descopăr vreo fosilă preistorică marină care să semene cu ceea ce am văzut noi în meteoritul NASA.

Deschise o pagină de căutare marcată cu litere aldine: "PROJECT DIVERSITAS".

Navigând printre meniuri, Tolland se apucă să îi explice:

— Diversitas reprezintă, în esenţă, un index permanent actualizat al datelor biologice oceanice. Când un biolog marin descoperă o nouă specie sau o nouă fosilă, poate da de veste şi împărtăşi descoperirea prin încărcarea datelor şi a fotografiilor într-o bază centrală de date. Deoarece în fiecare săptămână se descoperă o mulţime de date noi, aceastâ modalitate este singura de a păstra cercetarea marină la zi.

Rachel îl urmări pe Tolland cum navighează printre meniuri:

— Deci acum accesezi Internetul?

— Nu. Accesarea Internetului poate fi riscantă pe mare. Noi stocăm toate aceste date la bordul navei, pe un şir imens de discuri optice aflate în cealaltă încăpere. De fiecare dată când acostăm într-un port, ne conectăm la proiectul Diversitas şi ne actualizăm baza de 412 DAN BROWN date cu ultimele descoperiri. Astfel putem accesa datele pe mare fără o conexiune Web, iar acestea nu sunt niciodată mai vechi de o lună sau două.

Tolland chicoti, în vreme ce începu să introducă diverse cuvinte-cheie de căutare în calculator.

— Probabil că ai auzit de Napster, controversatul program de partajare a fişierelor cu programe muzicale!

Rachel încuviinţă.

— Diversitas este considerat versiunea de biologie marină a Napster-ului. Noi îi mai spunem LOBSTER de la Lonely Ocean' Biologists Sharing Totally Eccentric Research.

Rachel izbucni în râs. Chiar şi într-o situaţie tensionată, Michael Tolland nu îşi pierdea simţul umorului, lucru care o făcea să se simtă mai bine. Începea să înţeleagă că în ultima vreme nu prea avusese parte de râsete.

— Baza noastră de date este enormă, reluă Tolland, terminând de introdus cuvintele-cheie. Sunt peste zece terabytes de descrieri şi fotografii. Sunt informaţii acolo pe care nimeni nu le-a văzut vreodată — şi pe care nimeni nu le va vedea. Speciile oceanice sunt, pur şi simplu, prea numeroase.

Apăsă tasta de căutare.

— Bine, hai să vedem dacă a văzut cineva vreo fosilă oceanică asemănătoare cu micuţa noastră insectă spaţială.

După câteva secunde, ecranul scoase la iveală patru trimiteri la animale fosilizate. Tolland apăsă pe fiecare, una câte una, şi examină fotografiile. Nici una nu semăna nici pe departe cu fosilele din meteorit.