— Cu toţi în acelaşi timp?

— De ce nu? Fixeaz-o pentru ora patru după-amiază!

Secretara dădu din cap, de parcă ar fi compătimit un bolnav mintal.

— Foarte bine, domnule. Şi întâlnirea se va referi la…?

— În seara asta voi face un anunţ important către poporul american. Vreau ca oamenii mei să fie primii care îl aud.

Pe chipul femeii se ivi brusc o umbră de tristeţe, ca şi cum s-ar fi temut de apropierea acestui moment. Îşi coborî glasul:

— Vă retrageţi din cursă, domnule?

Herney izbucni în râs:

— La naiba, nu, Dolores! Mă pregătesc de bătălie!

Secretara se îndoia de acest lucru. Toate analizele din presă afirmau că preşedintele Herney avea să lase baltă alegerile.

El îi făcu încurajator cu ochiul:

— În aceşti ultimi ani ai lucrat excelent pentru mine, Dolores, şi o să continui să faci aceeaşi treabă şi în următorii patru ani. O să rămânem în Casa Albă. Jur.

Femeia părea că vrea să-l creadă din tot sufletul:

— Foarte bine, domnule! O să anunţ personalul. Patru după-amiază.

Intrând în Biroul Oval, Zach Herney nu se putu abţine să nu zâmbească când îşi imagină întregul personal înghesuit în acea încăpere îngrozitor de mică.

Deşi acel măreţ birou al puterii primise multe porecle în decursul timpului — Toaleta, Cuibul Sculei, Dormitorul lui Clinton -, porecla favorită a lui Herney era "Capcana de Homari". Părea mult mai potrivită. Oricine intra pentru prima dată acolo era imediat dezorientat. Simetria camerei, pereţii uşor rotunjiţi la colţuri, uşile mascate, toate contribuiau la sentimentul năucitor pe care-l aveau vizitatorii: că fuseseră legaţi la ochi şi răsuciţi în loc de mai multe ori. După ce avusese o întrevedere cu preşedintele în Biroul Oval, se întâmpla adesea ca vreun demnitar străin să se ridice, să dea mâna cu preşedintele şi să pornească drept spre o debara. În funcţie de rezultatul întâlnirii, Herney îl oprea pe oaspete la timp sau se amuza văzând cum acesta se face singur de râs.

Herney crezuse întotdeauna că lucrul care era cel mai impunător în Biroul Oval era vulturul american ţesut pe imensul covor oval din încăpere. Gheara stângă a vulturului ţinea ramura de măslin, în vreme ce gheara dreaptă strângea un mănunchi de săgeţi. Foarte puţini erau cei din exterior care ştiau că, pe timp de pace, vulturul privea spre stânga — către ramura de măslin. În timp de război însă, vulturul se întorcea misterios spre dreapta — înspre săgeţi. Mecanismul care permitea acest mic truc devenise sursă de speculaţii în rândul personalului de la Casa Albă, deoarece el era cunoscut numai de preşedinte şi de şeful echipei de întreţinere. Herney, descoperind adevărul din spatele enigmaticului vultur, era dezamăgit de cât de banal era de fapt. În una dintre debaralele din subsol ale Casei Albe mai era un al doilea covor oval, iar şeful echipei de întreţinere nu făcea decât să schimbe covoarele în cursul nopţii.

Privind acum spre vulturul care se uita paşnic înspre stânga, Herney se gândi că poate era cazul să schimbe covoarele în onoarea micului război pe care avea să îl lanseze contra senatorului Sedgewick Sexton.

Delta Force este singura echipă de asalt americană ale cărei acţiuni se bucură de imunitate prezidenţială completă faţă de lege.

Ordinul Prezidenţial 25 (OP 25) le acordă soldaţilor din Delta Force "libertate faţă de orice acţiune legală", incluzând aici excepţia din Posse Comitatus Act, emis în 1876, o lege care impunea pedepse penale tuturor celor care foloseau forţa militară în scopuri personale, impunere a legii interne sau efectuarea de operaţiuni sub acoperire. Membrii echipei Delta Force sunt aleşi pe sprânceană din cadrul Combat Applications Group (CAG), o organizaţie secretă ce activează în cadrul Centrului de Operaţiuni Speciale din Fort Bragg, Carolina de Nord. Soldaţii Delta Force sunt, în esenţă, ucigaşi profesionişti — experţi în operaţii antitero, eliberări de ostatici, asalturi şi eliminarea forţelor inamice secrete.

Deoarece misiunile Delta Force implică, de obicei, un grad sporit de confidenţialitate, lanţul clasic de comandă pe mai multe niveluri este adesea înlocuit de aşa-zisa comandă "monocaput" — un singur manager, care are autoritatea să controleze unitatea din subordine, după cum îi convine. Acest manager este, de obicei, un militar sau un factor de decizie politică, cu un grad sau cu o influenţă suficient de mare încât să conducă misiunea. Indiferent de identitatea managerului, misiunile Delta Force sunt secretizate la cel mai înalt nivel, iar odată ce misiunea ia sfârşit, soldaţii Delta Force nu o mai menţionează niciodată — nici în discuţiile dintre ei şi nici în discuţiile cu ofiţerii din cadrul Operaţiunilor Speciale.

"Zboară. Luptă. Uită."

Echipa Delta care staţiona acum deasupra Paralelei 82 nu zbura şi nici nu se lupta. Doar observa.

Delta One trebuia să recunoască faptul că misiunea fusese cu totul neobişnuită până acum, dar învăţase de mult să nu se mai mire de ceea ce i se cerea să execute. În ultimii cinci ani, fusese implicat în eliberări de ostatici din Orientul Mijlociu, în depistarea şi eliminarea celulelor teroriste care acţionau din interiorul Statelor Unite şi chiar în suprimarea discretă a unor personaje periculoase, bărbaţi şi femei, din diverse zone ale lumii.

Cu numai o lună în urmă, echipa lui folosise un microbot zburător pentru a provoca un atac de cord care îi fusese fatal unui cap al lumii interlope din America de Sud. Folosind un microbot echipat cu un ac de titaniu, cât un fir de păr, ce conţinea o puternică substanţă vasoconstrictoare, Delta Two introdusese dispozitivul în casa omului printr-o fereastră deschisă de la etajul doi, găsise dormitorul, după care îl înţepase pe individ în umăr, în timp ce acesta dormea. Microbotul zburase înapoi pe fereastră, cu încărcătura golită, înainte ca omul să se trezească şi să acuze dureri atroce în piept. Când nevasta personajului în cauză chema ambulanţa, echipa Delta făcea deja drum întors spre casă.

Fără forţare de uşi şi scandal.

Moarte survenită din cauze naturale.

O adevărată operă de artă.

Mai recent, un alt microbot staţionase în interiorul biroului unui senator de marcă pentru a monitoriza voluptuoasele întâlniri amoroase, discrete ale acestuia. Echipa Delta făcea în glumă referire la acea misiune ca la "inserare în spatele liniilor inamice".

Acum, după ce fusese prins cu operaţiunea de supraveghere în acel cort mizer de zece zile, Delta One era gata să pună capăt misiunii.

"Rămâi ascuns."

"Supraveghează construcţia — înăuntru şi pe afară."

"Raportează controlorului orice eveniment neaşteptat."

Delta One fusese instruit să nu simtă niciodată emoţii, indiferent de sarcina primită. La primul instructaj legat de această misiune însă, lui şi echipei sale li se accelerase pulsul. Întâlnirea fusese "oarbă" — fiecare fază a misiunii fiind explicată prin intermediul unor canale electronice de comunicaţii securizate. Delta One nu se întâlnise niciodată faţă în faţă cu managerul responsabil de aceasta misiune.

Tocmai pregătea ceva de mâncare din conserve de proteine deshidratate, când ceasul lui scoase un sunet, la unison cu ceasurile celorlalţi doi. În câteva secunde, dispozitivul CrypTalk de comunicaţii de lângă el începu să clipească în chip de alertă. Delta One se opri din ceea ce făcea şi apucă echipamentul de comunicaţii. Ceilalţi doi îl priviră în tăcere:

— Delta One, rosti el în emiţător.

Aplicaţia software de recunoaştere a amprentei vocale identifică instantaneu cele două cuvinte. Aplicaţia atribuia fiecărui cuvânt un număr referenţial, care era apoi criptat şi trimis prin satelit celui aflat la capătul opus al convorbirii. Interlocutorul dispunea de un dispozitiv similar, prin care numerele erau decriptate şi traduse înapoi în cuvinte prin folosirea unui dicţionar anume. După aceea cuvintele erau rostite tare de o voce robotizată. Întârzierea totală a semnalului nu depăşea opt milisecunde.