În seara asta, profitând din plin de viteza astronomică, echipa Delta Force se îndrepta spre casă deasupra oceanului. Chiar şi aşa, aveau să ajungă mai devreme decât estimaseră. La o asemenea viteză, echipa ar fi ajuns la locul de aterizare în mai puţin de o oră, cu două ore înaintea prăzii. Avuseseră loc discuţii de depistare şi doborâre a avionului ţintă, dar controlorul se temuse că radarele ar fi putut observa incidentul sau că epava rezultată ar fi putut declanşa o investigaţie serioasă. Cel mai bine era ca ţinta să aterizeze conform programului. De îndată ce devenea clar unde va ateriza prada, echipa Delta Force putea interveni.

Acum, în vreme ce Aurora zbura pe deasupra Mării Labradorului pustie şi ostilă, dispozitivul de comunicaţii al lui Delta One indică un apel. Omul răspunse.

— Planul s-a schimbat, îi informă vocea robotului. Aveţi o altă ţintă până la aterizarea lui Rachel Sexton şi a oamenilor de ştiinţă.

"O altă ţintă." Delta One aproape că intuia despre ce era vorba. Lucrurile evoluau cu repeziciune. Controlorul descoperise o nouă fisură şi trebuia să o peticească în cel mai scurt timp posibil. "Nu se va produce nici o fisură, îşi aminti Delta One, dacă ne vom îndeplini obiectivele cu succes pe gheţarul Milne". Delta One ştia prea bine că acum îşi curăţa propriile gunoaie, rezultatele eşecurilor.

— S-a ivit o a patra parte, zise controlorul.

— Cine?

Controlorul făcu o pauză, apoi le oferi un nume.

Cei trei soldaţi schimbară priviri uluite. Era un nume care le era foarte cunoscut.

"Nu-i de mirare ezitarea controlorului!", îşi zise Delta One. Pentru o operaţie concepută drept o misiune fără victime, numărătoarea cadavrelor şi scara ierarhică a importanţei ţintelor se schimbau cu repeziciune. Omul îşi simţi sinusurile întărindu-i-se, în vreme ce controlorul se pregătea să-i informeze exact cum şi unde aveau să îl elimine din ecuaţie pe individ.

— Miza a crescut în mod considerabil, rosti controlorul. Ascultaţi cu atenţie! Nu vă voi da instrucţiunile decât o singură dată.

Mult deasupra nordului statului Maine, aeronava G4 se îndrepta în continuare spre Washington. La bordul ei, Michael Tolland şi Corky Marlinson o priveau pe Rachel, care începuse să le explice teoria ei despre nivelul crescut de ioni de hidrogen în crusta de fuziune a meteoritului.

— NASA dispune de o facilitate privată de testare numită Plum Brook Station, spunea ea, aproape incapabilă să creadă că putea vorbi despre aşa ceva. Nu divulgase niciodată informaţii secrete persoanelor neautorizate, dar, având în vedere circumstanţele, Tolland şi Corky aveau dreptul să afle. Plum Brook este în esenţă o cameră de testare pentru cele mai noi şi mai radicale sisteme NASA de motoare. Cu doi ani în urmă, am scris o informare despre un nou proiect pe care NASA îl testa acolo — ceva intitulat "motor cu ciclu expandat".

Corky se uită suspicios la ea:

— Motoarele cu ciclu expandat se află încă în stadiu de proiect. Pe hârtie. Nimeni nu le testează cu adevărat. Mai sunt zeci de ani buni până vor deveni operaţionale.

Rachel clătină din cap:

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, Corky. NASA dispune de prototipuri. Sunt în teste.

Corky păru sceptic:

— Motoarele astea merg cu oxigen-hidrogen lichid, combustibil care îngheaţă în spaţiu, făcând motoarele inutile pentru NASA. Agenţia a afirmat că nici măcar nu va încerca să construiască un asemenea motor până ce nu se va rezolva problema îngheţării combustibilului.

— A fost rezolvată. Au scăpat de oxigen şi au transformat combustibilul într-un fel de amestec de "noroi-hidrogen", care e un soi de combustibil criogenic constând din hidrogen pur într-o stare semiângheţată. Este extrem de puternic şi foarte curat. Este şi o soluţie pentru sistemele de propulsie dacă NASA va lansa misiuni pe Marte.

Corky părea uluit.

— Nu poate fi adevărat!

— Ar fi bine să fie adevărat, îi zise Rachel. Am scris o informare pe această temă pentru preşedinte. Şeful meu a fost extrem de iritat, pentru că NASA intenţiona să anunţe public noroiul de hidrogen drept un mare succes, în vreme ce Pickering ar fi vrut ca administraţia de la Casa Albă să exercite presiuni asupra NASA ca acest combustibil să rămână secret.

— De ce?

— N-are importanţă, răspunse Rachel.

N-avea nici un chef să dezvăluie mai multe secrete decât era absolută nevoie. Dorinţa lui Pickering de a tăinui succesul noului combustibil deriva dintr-o îngrijorare crescândă legată de securitatea naţională şi de care puţini erau conştienţi — expansiunea alarmantă a Chinei din punctul de vedere al tehnologiei spaţiale. Chinezii lucrau în mod curent la dezvoltarea unei platforme de lansare năucitoare "de închiriat", pe care intenţionau să i-o închirieze celui care oferea mai mult, cei mai mulţi ofertanţi fiind inamicii Statelor Unite. Implicaţiile pentru securitatea americană erau devastatoare. Din fericire, NRO ştia că ţara asiatică folosea un tip de combustibil sortit pieirii pentru platforma de lansare, aşa că Pickering n-avea nici un chef să ofere ponturi despre noul amestec propulsor NASA, mult mai promiţător.

— Aşadar, zise oarecum stingherit Tolland, tu susţii că NASA dispune de un sistem de propulsie cu ardere curată care foloseşte hidrogenul pur?

Rachel încuviinţă:

— Nu dispun de cifre, dar temperaturile de ardere ale acestor motoare sunt de câteva ori mai mari decât orice altceva care s-a creat până acum. Există deja cererea ca NASA să creeze tot felul de materiale noi pentru eşapamente.

Făcu o pauză:

— O piatră mare, plasată în spatele unui astfel de motor cu noroi de hidrogen, ar fi scăldată într-un foc bogat în hidrogen la o temperatură fără precedent. S-ar putea obţine chiar o crustă de fuziune.

— Să fim serioşi! interveni Corky. Ne întoarcem la scenariul cu meteoritul contrafăcut?

Tolland părea dintr-odată intrigat:

— De fapt, e o idee interesantă! Scena ar semăna mai mult sau mai puţin cu lăsarea unui bolovan pe rampa de lansare sub naveta spaţială, în timpul decolării acesteia.

— Dumnezeule mare, murmură Corky. Sunt în avion cu nişte idioţi!

— Corky, îl admonestă Tolland. Vorbind la modul ipotetic, o rocă plasată într-un câmp de ardere a gazelor de eşapament ar prezenta trăsături de ardere similare cu una care a traversat atmosfera, nu-i aşa? Ar avea aceleaşi striaţii direcţionale şi coadă din material topit.

Corky mormăi:

— Presupun că da.

— Iar hidrogenul cu ardere curată al lui Rachel n-ar lăsa nici un fel de reziduuri chimice. Doar hidrogen. Niveluri crescute de ioni de hidrogen în zona de fuziune.

Corky îşi dădu ochii peste cap:

— Ascultă, dacă există cu adevărat vreun astfel de motor care merge cu noroi de hidrogen, atunci ceea ce spui tu pare posibil. Dar este o posibilitate foarte îndepărtată.

— De ce? insistă Tolland. Procesul pare destul de simplu.

Rachel dădu din cap:

— Nu e nevoie decât de o rocă fosilizată, veche de 190 milioane de ani. Topiţi-o în focul de eşapament al unui motor cu noroi de hidrogen şi îngropaţi-o în gheaţă. Instantaneu, se transformă în meteorit.

— Explicaţie pentru amatori, sări Corky, dar nu şi pentru specialiştii de la NASA! Tot n-ai explicat condrulele!

Rachel încercă să-şi amintească explicaţia lui Corky despre formarea condrulelor.

— Ai spus că aceste condrule sunt formate prin succesiuni rapide de încălziri şi răciri în spaţiu, nu?

Corky oftă:

— Condrulele se formează atunci când o rocă răcită în spaţiu se supraîncălzeşte brusc până la o stare de topire parţială — undeva în jur de 1550 de grade Celsius. Apoi roca trebuie să se răcească din nou, extrem de repede, întărind venele de lichid în condrule.

Tolland îşi fixă cu privirea prietenul:

— Şi acest proces nu poate avea loc pe Pământ?