Aviaţia militară americană rechiziţionase în timpul arestărilor marilor traficanţi de droguri peste zece supersonice private, inclusiv trei aparate G4 recondiţionate şi folosite pentru transportul VIP-urilor militare. Cu o jumătate de oră înainte, unul dintre aceste aparate decolase de pe pista bazei Thule, străbătuse furtuna şi acum traversa noaptea canadiană în drum spre Washington. La bord, Rachel Sexton, Michael Tolland şi Corky Marlinson împărţeau cabina de opt locuri. Păreau o echipă sportivă ciudată, aşa cum erau îmbrăcaţi în costumele albastre de scafandru primite pe submarin.

În ciuda uruitului puternic al motoarelor Grumman, Corky Marlinson moţăia în spate. Tolland stătea în faţă şi privea, epuizat, pe fereastra avionului înspre apele oceanului. Lângă el şedea Rachel, care ar fi vrut să doarmă, dar îi era imposibil. Mintea ei întorcea pe toate părţile misterul meteoritului şi, mai nou, conversaţia cu Pickering din camera moartă. Înainte de a închide, Pickering îi mai dăduse lui Rachel două veşti tulburătoare.

Mai întâi, Marjorie Tench pretindea că deţine o înregistrare video a depoziţiei pe care o făcuse Rachel personalului de la Casa Albă. Femeia ameninţa că va folosi înregistrarea dacă Rachel retracta cele afirmate despre meteorit. Vestea era tulburătoare, pentru că Rachel îi explicase clar lui Zach Herney că prezentarea argumentelor pentru personalul administraţiei putea fi folosită doar pentru uz intern. Iar Zach Herney părea să fi ignorat acea cerere.

A doua veste avea legătură cu o dezbatere, care avusese loc la CNN, la care participase tatăl ei în acea după-amiază. Marjorie Tench folosise ocazia pentru a apărea în public şi îl atrăsese cu dibăcie pe tatăl ei în capcana adoptării unei poziţii extrem de clare împotriva NASA. Mai exact, Tench îl forţase pe senator să îşi proclame cu tărie scepticismul în privinţa posibilei descoperiri a vreunei urme de viaţă extraterestră.

"Să-şi mănânce pălăria?" Pickering afirmase că asta se oferise tatăl ei să facă în caz că NASA ar fi descoperit vreodată viaţă extraterestră. Rachel se întreba acum cum reuşise Tench să scoată o asemenea promisiune de la tatăl ei. În mod clar, Casa Albă pregătise scena cu grijă — aliniind fără milă toate piesele dominoului în vederea colapsului răsunător al lui Sexton. Lucrând ca un soi de duo expert în wrestling politic, preşedintele şi Marjorie Tench uneltiseră perfect pentru a-şi ucide prada. În vreme ce preşedintele rămăsese cu o aparentă demnitate în afara ringului, Tench se urcase în el, se apucase să se tot învârtească şi îl înghesuise cu dibăcie pe senator într-un colţ, de unde acestuia i se administrase lovitura de graţie.

Preşedintele o informase pe Rachel că le ceruse celor de la NASA să amâne anunţarea descoperirii pentru a avea timp să verifice exactitatea datelor. Rachel îşi dădea seama acum că aşteptarea adusese şi alte avantaje. Timpul câştigat dăduse Casei Albe răgazul necesar pentru a-i oferi senatorului suficientă frânghie cât să se spânzure singur cu ea.

Rachel nu nutrea nici un fel de simpatie pentru tatăl ei. Cu toate astea, înţelegea acum că sub aparenta căldură umană a preşedintelui Zach Herney se ascundea un rechin viclean. Nu ajungeai cel mai puternic om din lume fără să ai instinct de ucigaş. Întrebarea era acum dacă acest rechin fusese un martor nevinovat sau un jucător activ în tot acest scenariu.

Rachel se ridică, simţind nevoia să-şi întindă picioarele. În timp ce se plimba în spaţiul liber dintre scaune, simţi frustrarea cauzată de neputinţa de a pune cap la cap piesele atât de contradictorii ale şaradei. Folosindu-se doar de o logică impecabilă, Pickering trăsese concluzia că meteoritul era un fals. În schimb, folosindu-se de rezultatele ştiinţifice, Tolland şi Corky insistaseră că meteoritul era autentic. Rachel ştia doar că văzuse o rocă înnegrită şi plină de fosile care fusese extrasă din gheaţă.

Trecând pe lângă Corky, Rachel se uită la astrofizicianul serios rănit în urma bătăliilor purtate pe gheaţă. Umflătura de pe obraz începea să se retragă, iar copcile arătau bine. Omul dormea, sforăind, strângând cu putere în mâini mostra de meteorit în formă de disc, ca pe un obiect de mare preţ.

Rachel se aplecă şi luă cu blândeţe mostra din mâinile lui. Ridică piatra şi studie din nou fosilele. "Renunţă la orice presupuneri, îşi spuse ea, chinuindu-se să-şi pună ordine în gânduri. Restabileşte lanţul de deducţii logice". Era un vechi truc folosit de NRO. Reconstruirea unei dovezi de la zero era un proces cunoscut drept "start nul", practicat de toţi analiştii atunci când informaţiile nu se legau.

"Reasamblează dovada."

Începu din nou să se plimbe.

"Reprezintă această piatră o dovadă a vieţii extraterestre?

Rachel ştia prea bine că o dovadă însemna o concluzie construită pe o piramidă de fapte, adică pe o bază largă de informaţii acceptate, din care rezultau aserţiuni mai speciale.

Îndepărtează toate presupunerile de bază. Începe din nou."

"Ce anume avem?"

"O piatră."

Cântări informaţia preţ de câteva clipe. "O piatră. O piatră cu creaturi fosilizate." Înapoindu-se în partea din faţă a avionului, se aşeză la locul ei, lângă Michael Tolland.

— Mike, hai să facem un joc.

Tolland se întoarse de la fereastră. Părea distant şi cufundat în gânduri:

— Un joc?

Rachel îi dădu mostra:

— Să presupunem că vezi această rocă fosilizată pentru prima dată. Nu ţi-am spus de unde provine sau cum a fost descoperită. Ce mi-ai spune că este?

Tolland oftă disperat:

— Ce ciudat că mă întrebi aşa ceva. Tocmai mi-a trecut prin minte un gând tare ciudat…

La sute de kilometri în urma lui Rachel şi a lui Tolland, un avion cu aspect bizar zbura la înălţime joasă în timp ce se îndrepta spre sud străbătând oceanul pustiu. La bordul aeronavei, echipa Delta Force păstra tăcerea. Membrii echipei mai fuseseră scoşi din unele locaţii în grabă, dar niciodată atât de repede ca acum.

Controlorul era furios la culme.

Ceva mai devreme, Delta One îl informase pe controlor că anumite evenimente neaşteptate petrecute pe gheţar nu îi oferiseră echipei sale altă variantă decât cea a folosirii forţei. O forţă care însemnase uciderea a patru oameni de ştiinţă civili, iar aceste crime necesare îi induseseră pe Rachel Sexton şi pe Michael Tolland.

Controlorul păruse şocat. Chiar dacă reprezenta ultima opţiune autorizată, asasinatul nu făcuse parte din planul iniţial.

Ulterior, dezgustul controlorului se transformase într-o furie necontrolată când află vestea că asasinatele eşuaseră.

— Echipa ta a dat greş! îi şuierase acesta în dispozitivul de comunicaţie, tonul robotizat abia reuşind să-i mascheze furia. Trei dintre cele patru ţinte sunt încă în viaţă!

"Imposibil!", îşi spusese Delta One.

— Dar am fost martorii…

— Au intrat în legătură cu un submarin şi acum sunt în drum spre Washington.

— Ce???

Vocea controlorului devenise sumbră:

— Ascultă-mă cu atenţie. Sunt pe cale de a-ţi da noi ordine. Iar de aceasta dată nu vei mai greşi!