— Mulţumesc.

Tolland se ridică şi porni de-a lungul coridorului.

Când ajunse în cabină, îşi sună echipajul. Voia să-şi informeze oamenii că va mai întârzia o zi sau două. Bineînţeles, n-avea de gând să le pomenească nimic despre încercările prin care trecuse.

Telefonul sună de câteva ori. Tolland fu surprins când auzi că-i răspunde doar robotul telefonic de pe vas. Mesajul înregistrat nu semăna deloc cu acele cuvinte clasice de întâmpinare, ci părea mai degrabă înregistrat de unul dintre membrii echipajului, un tip pus mereu pe şotii.

— Salve, salve, aici e Goya, anunţă vocea. Ne pare rău că nu e nimeni acum, dar am fost cu toţii răpiţi de nişte păduchi foarte mari! De fapt, ne-am luat cu toţii o scurtă permisie la mal pentru a sărbători uriaşa realizare a lui Mike. Măi, dar tare mai suntem mândri! Vă puteţi lăsa numele şi numărul de telefon şi poate o să vă răspundem mâine, când vom fi mai treji. Ciao! Du-te acasă, ET!

Tolland izbucni în râs. Îi era deja dor de echipajul lui. Era clar că văzuseră cu toţii conferinţa de presă. Era bucuros că plecaseră cu toţii pe mal; îi abandonase cam brusc după apelul preşedintelui, iar statul degeaba în largul mării te putea înnebuni uneori. Deşi mesajul spunea că toată lumea plecase pe ţărm, Tolland presupuse că vasul nu rămăsese nepăzit, mai ales în mijlocul curenţilor puternici unde era ancorat acum.

Tolland formă codul numeric de aflare a mesajelor interne lăsate pentru el. Linia emise un singur clinchet. Un mesaj. Vocea îi aparţinea aceluiaşi membru glumeţ al echipajului:

— Bună, Mike, ce mai spectacol! Dacă auzi asta, înseamnă că îţi verifici mesajele din mijlocul vreunei petreceri simandicoase de la Casa Albă şi te întrebi unde dracu' suntem noi. Scuze că am abandonat nava, amice, dar era genul de noapte care se cerea sărbătorită pe uscat. Nu-ţi face griji, am ancorat-o bine şi am lăsat lumina aprinsă. Să ştii că, de fapt, sperăm să fie furată de piraţi, astfel încât NBC să-ţi cumpere barca aia nouă! Glumeam, omule! Nu-ţi face griji, Xavia a fost de acord să rămână la bord şi să păzească fortăreaţa. A zis că preferă să stea singură decât să petreacă împreună cu o gaşcă de negustori de peşti şi beţi pe deasupra. Îţi vine să crezi?

Tolland chicoti, uşurat să audă că cineva păzea totuşi nava. Xavia era o fată responsabilă, iar petrecerile nu se potriveau felului ei de a fi. Un geolog marin respectat, Xavia avea reputaţia de a spune ce crede cu o sinceritate de-a dreptul caustică.

— În orice caz, Mike, continuă vocea înregistrată, seara asta a fost incredibilă. Genul de seară care te face mândru că eşti om de ştiinţă, nu? Toată lumea discută despre modul în care povestea asta ajută NASA. Eu zic la naiba cu NASA! Chestia asta dă chiar mai bine pentru noi! Probabil că audienţa lui Amazing Seas a crescut cu un milion de puncte în seara asta. Eşti o vedetă, omule! O vedetă adevărată! Felicitări! Excelentă treabă!

Pe linie, se auzi un zgomot de conversaţie înăbuşită, după care vocea reveni:

— Oh, da, că pomeneam de Xavia, ca să nu-ţi intre prea mulţi gărgăuni în cap, vrea să te tragă de urechi în legătură cu o chestie. Ţi-o dau.

Pe linie se făcu auzită vocea ascuţită a Xaviei:

— Mike, aici e Xavia, eşti un zeu, yada yada! Şi, pentru că te iubesc atât de mult, am fost de acord să fac pe baby-sitter-ul cu epava asta antediluviană a ta. Ca să fiu sinceră, va fi nemaipomenit să stau un pic la distanţă faţă de nebunii ăştia care se autointitulează oameni de ştiinţă. Oricum, în plus faţă de îngrijirea navei, echipajul m-a rugat, în calitatea mea de ticăloasă la bord, să fac tot ce îmi stă în puteri ca să te împiedic să devii un ticălos nesuferit, ceea ce, după noaptea asta, îmi dau seama că va fi foarte dificil, dar trebuia să fiu prima care să-ţi spună că ai dat o chifluţă în documentarul tău. Da, m-ai auzit bine. O atât de rară băşină cerebrală marca Michael Tolland. Nu-ţi face griji, poate doar vreo trei oameni de pe planeta asta îşi vor da seama, şi toţi trei sunt geologi marini cu un băţ în cur pe post de simţ al umorului. Aşa, cam ca mine. Dar ştii ce se spune despre noi, geologii — totdeauna căutăm faliile! Xavia râse. Oricum, nu e nimic important, o chestie minoră legată de petrologia marină. Ţi-am spus despre asta ca să-ţi stric noaptea. S-ar putea să primeşti un telefon sau două în legătură cu povestea asta, aşa că mi-am zis că e mai bine să te avertizez, ca să nu cazi de fraier, aşa cum te ştim noi toţi aici.

Din nou râsete.

— În fine, cum eu nu prea sunt un animal petrecăreţ, am să rămân la bord. Nu te deranja să mă suni; a trebuit să activez robotul pentru că blestemaţii ăia de ziarişti au sunat toată seara. Acum eşti o vedetă adevărată, în ciuda chiflei menţionate. Oricum, îţi spun mai multe când te întorci. Ciao.

Linia muri.

Michael Tolland se încruntă. "O greşeală în documentarul meu?"

Rachel Sexton stătea în toaleta avionului şi se privea în oglindă. Îşi spuse că arăta cam palidă la faţă şi mai obosită decât crezuse. Groaza din acea noapte o epuizase. Se întrebă cât va mai dura până când tremuratul din suflet avea să înceteze sau până când avea să se mai apropie de vreun ocean. Îşi scoase gluga cu însemnele submarinului U.S.S. Charlotte şi îşi lăsă părul desfăcut. "E mai bine", se felicită singură, simţindu-se deja mai aproape de ea însăşi.

Uitându-se în oglindă, Rachel sesiză îngrijorarea profundă din ochi. Tot acolo însă văzu şi rezolvarea. Era un dar primit de la mama ei. "Nimeni nu trebuie să-ţi spună ce să faci şi ce nu." Se întrebă dacă mama ei văzuse de acolo, de sus, ce se petrecuse în seara asta. "Cineva a încercat să mă omoare, mami. Cineva a încercat să ne omoare pe toţi…"

La fel ca în urmă cu câteva ore, Rachel se gândi la o listă cu nume posibile.

"Lawrence Ekstrom… Marjorie Tench… Preşedintele Zach Herney." Toţi aveau motive. Mai înfiorător, toţi dispuneau de mijloace necesare să o facă. "Preşedintele nu e implicat", căută Rachel să se convingă, agăţându-se de speranţa că preşedintele pe care îl respecta mai mult decât pe propriul tată nu era decât un personaj nevinovat. În tot acest incident misterios.

"Încă nu ştim nimic."

"Nici cine… nici dacă… nici de ce."

Şi-ar fi dorit să aibă nişte răspunsuri pentru William Pickering, dar până acum nu reuşise decât să ridice şi mai multe semne de întrebare.

După ce părăsi toaleta, Rachel constată cu surprindere că Michael Tolland nu se găsea pe scaunul lui. Corky aţipise. În vreme ce Rachel privi în jur, Mike deschise uşa cabinei, lăsând-o pe Rachel să vadă cum pilotul atârnă radiofonul de la bord în furca lui. În ochii lui Tolland se citea îngrijorarea.

— Ce s-a întâmplat? se interesă Rachel.

Tolland îi relată cu o voce tulburată mesajul primit.

"O greşeală în prezentarea lui?" Rachel îşi zise că Tolland exagerează.

— Probabil că nu e nimic. Nu ţi-a explicat clar care este greşeala?

— Ceva care are legătură cu petrologia meteoritică.

— Structura rocii?

— Mda. A zis că singurii oameni care ar observa eroarea ar fi doar o mână de alţi geologi. Se pare că această eroare pe care am făcut-o se leagă de compoziţia meteoritului.

Rachel trase scurt aer în piept. Acum înţelegea.

— Condrulele?

— Nu ştiu, dar coincidenţa pare prea mare.

Rachel fu de acord. Condrulele reprezentau ultimele dovezi care sprijineau clar pretenţia NASA legată de autenticitatea meteoritului.

Lângă ei apăru Corky, frecându-se la ochi:

— Ce se întâmplă?

Tolland îl puse la curent.

Corky se strâmbă şi clătină din cap:

— Condrulele nu sunt o problemă, Mike. N-au cum. Toate informaţiile pe care le-ai avut au venit de la NASA. Şi de la mine. Erau extrem de corecte.

— Ce altă eroare petrologică puteam comite?