— E un alt motiv pentru care am lăsat sania să coboare în faţă, îi zise cu voce tare Norah, văzând-o pe Rachel cum admiră aliniamentul făcliilor. Coborâşul se face drept. Dacă lăsăm gravitatea să conducă sania şi nu ne amestecăm deloc, va rezulta garantat o linie dreaptă.

— Drăguţă şmecherie, îi strigă Tolland. Aş vrea să existe ceva asemănător şi în largul oceanelor.

"Dar aici ESTE largul oceanului", îşi zise Rachel, imaginându-şi apa de dedesubtul ei. Preţ de o fracţiune de secundă atenţia îi fu atrasă de cea mai îndepărtată făclie. Aceasta devenise brusc invizibilă, ca şi cum lumina fusese blocată de o formă în trecere. O clipă mai târziu însă, lumina reapăru. Rachel simţi brusc un fior de nelinişte.

— Norah, strigă ea ca să acopere şuierul vântului, spuneai că pe aici sunt urşi polari?

Glaciologul pregătea o ultimă făclie. Fie nu o auzi, fie se decise să o ignore.

— Urşii polari, îi răspunse Tolland ţipând, mănâncă foci. Atacă oame-nii doar atunci când le invadează teritoriul.

— Dar suntem în ţara urşilor polari, nu?

Rachel nu mai ţinea minte care pol avea urşi şi care pinguini.

— Da, îi răspunse Tolland. De fapt, de la urşii polari vine numele Arcticii. Arktos înseamnă "urs" în greacă.

"Minunat." Rachel se zgâi nervoasă în beznă.

— Antarctica nu are urşi polari, continuă Tolland. Aşa că i s-a spus Anti-arktos.

— Mersi, Mike, strigă Rachel. Ajunge cât am discutat despre urşi polari.

El râse:

— Ai dreptate. Scuze.

Norah fixă o ultimă făclie în zăpadă. La fel ca mai devreme, cei patru se treziră înconjuraţi de o lumină roşiatică. Păreau nişte balene în costumele negre de protecţie. Dincolo de cercul luminos emis de făclie, restul lumii deveni complet invizibil. Îi înconjura un cerc de beznă.

În vreme ce Rachel şi cei doi bărbaţi asistau, Norah îşi înfipse picioarele bine în zăpadă şi se folosi de mişcări prudente pentru a trage sania câţiva metri în susul pantei, până în locul în care stăteau cu toţii. După aceea, ţinând bine de frânghie, îngenunche şi activă manual pilonii de frână ai saniei — patru ţepuşe în unghi care se înfipseră în gheaţă pentru a menţine sania fixă pe loc. Cu aceasta, Norah se ridică şi se îndepărtă puţin, dând drumul frânghiei.

— În regulă, ţipă ea. E vremea să trecem la lucru!

Făcu un cerc până în partea de jos a saniei şi începu să desfacă legăturile care ţineau pânza de protecţie peste echipamente. Având sentimentul că fusese puţin prea dură cu Norah, Rachel se duse să o ajute să desfacă partea din spate a pânzei.

— Isuse, NU! ţipă Norah, ridicându-şi iute capul. Nu faceţi niciodată asta!

Rachel se trase înapoi, nedumerită:

— Nu desfaceţi niciodată partea dinspre vânt! îi explică Norah. Veţi crea un impuls eolian! Sania ar fi ţâşnit din loc ca o umbrelă într-un tunel aerodinamic!

Rachel se dădu înapoi:

— Îmi pare rău, eu…

Norah o privi furioasă:

— Dumneata şi cu băiatul spaţial n-aveţi ce căuta aici!

"Nici unul dintre noi n-are ", îşi zise Rachel.

"Amatori", bombăni Norah în gând, înjurându-l pe directorul administrativ că insistase să îi trimită pe Rachel şi pe Corky. "Clovnii ăştia o să provoace moartea cuiva pe-aici." Ultimul lucru de care Norah avea nevoie acum era să o facă pe dădaca.

— Mike, zise ea, am nevoie de tine ca să ridic GPR-ul de pe sanie.

Tolland o ajută să desfacă dispozitivul şi să îl poziţioneze pe gheaţă. Instrumentul semăna cu trei lame de plug de zăpadă în miniatură ataşate în paralel unui cadru de aluminiu. Întreaga structură nu era mai lungă de un metru şi era conectată prin cabluri la un stabilizator de curent şi la o baterie de acumulatori de pe sanie.

— Ăsta e un radar? întrebă Corky, strigând contra vântului.

Norah încuviinţă în tăcere. The Ground Penetrating Radar (GPR) era mult mai bine echipat să descopere straturi de gheaţă sărată decât sateliţii. Transmiţătorul GPR trimitea pulsuri de energie electromagnetică prin gheaţă, iar pulsurile se întorceau în mod diferit în funcţie de structura cristalelor din sol. Apa dulce pură îngheţa într-un singur strat drept. Apa sărată, în schimb, îngheţa mai degrabă sub formă de grătar despicat datorită conţinutului de sodiu care determina pulsurile GPR să se întoarcă la întâmplare, diminuând sensibil numărul de reflecţii.

Norah îi dădu drumul maşinii.

— Iau un soi de imagine prin secţiune, pe bază de localizare a ecoului, a foii de gheaţă din jurul puţului de extracţie, strigă ea înspre ceilalţi. Aplicaţiile software ale maşinii vor desena o secţiune a gheţarului, pe care apoi o vor imprima. Orice gheaţă marină se va înregistra ca o umbră.

— Imprima?

Tolland părea surprins:

— Poţi să imprimi aici?

Norah arătă înspre un cablu care ieşea din GPR şi conducea către un dispozitiv aflat încă sub protecţia pânzei de pe sanie.

— N-avem altă şansă decât să imprimăm. Ecranele de computer folosesc prea multă energie preţioasă de baterie, aşa că glaciologii din teren tipăresc datele pe imprimante cu transfer de căldură. Culorile nu sunt nemaipomenite, dar tonerul de laser se întăreşte la temperaturi mai mici de minus douăzeci de grade. Am învăţat asta pe propria-mi piele în Alaska.

Norah le ceru tuturor să se aşeze în josul radarului. Se pregăti să alinieze transmiţătorul astfel încât să scaneze întreaga zonă a găurii de meteorit, aflată la vreo trei stadioane de fotbal distanţă. Privind însă prin noapte în direcţia din care veniseră, Norah nu văzu nimic:

— Mike, trebuie să aliniez transmiţătorul GPR în dreptul meteoritului, dar făclia asta m-a orbit. O să mă duc în susul pantei suficient de mult ca să ies din raza luminii. O să-mi ridic braţele în linie cu făcliile, iar tu o să ajustezi aliniamentul radarului.

Tolland dădu din cap şi îngenunche lângă GPR.

Norah îşi înfipse crampoanele în gheaţă şi se aplecă înainte împotriva vântului ca să poată urca panta înspre habisferă. Vântul katabatic era mult mai puternic decât îşi închipuise ea. Probabil că se apropia o furtună. Nu mai conta. Aveau să termine treaba în câteva minute. "O să vadă ei că am dreptate." Reuşi să parcurgă douăzeci de metri înspre habisferă. Ajunse la marginea întunericului exact în clipa în care frânghia de la mijloc se întinse la maximum.

Privi în sus, spre gheţar. În vreme ce ochii i se obişnuiau cu întunericul, linia făcliilor începu treptat să se facă văzută la câteva grade înclinare spre stânga ei. Norah îşi modifică poziţia până ce se alinie perfect cu făcliile. După aceea îşi ridică braţele precum un compas, răsucindu-şi corpul ca să indice vectorul exact de aliniere.

— Acum sunt în linie cu ele! strigă ea.

Tolland potrivi dispozitivul GPR şi îi făcu semn cu mâna:

— Totul e potrivit!

Norah se mai uită o dată la pantă, recunoscătoare pentru calea luminată de întoarcere. Ceva bizar se petrecu însă. Pentru o clipă, una dintre făcliile cele mai apropiate îi dispăru din raza vizuală. Chiar în clipa în care Norah se gândi că făclia se stinse, lumina reapăru. Dacă n-ar fi ştiut cum stăteau lucrurile, Norah ar fi putut crede că între făclie şi ea se interpusese ceva. Cu siguranţă că nu se afla nimeni acolo… asta bineînţeles dacă nu cumva directorul administrativ se simţise vinovat şi trimisese o echipă NASA după ea, Norah se îndoia însă de acest lucru. Până la urmă îşi spuse că nu fusese, probabil, nimic. O pală de vânt adumbrise o clipă făclia.

Norah se întoarse spre radar.

— Toate sunt aliniate?

Tolland ridică din umeri:

— Cred că da.

Norah se duse la dispozitivul de control de pe sanie şi apăsă pe un buton. Radarul începu să emită un bâzâit ascuţit, după care se opri.

— Bine, zise ea. Am terminat!

— Asta a fost tot? întrebă Corky.

— Toată dificultatea constă în aranjament. Procesul propriu-zis de înregistrare durează o secundă.