— Foarte puţin diferite, mai adăugă Rachel.

— Patru procente reprezintă o diferenţă substanţială, i-o reteză repede Norah.

— Da, în laborator poate, o corectă Rachel. Dar sateliţii efectuează măsurătorile de la două sute de kilometri altitudine, în spaţiul cosmic. Computerele lor au fost proiectate să facă diferenţe între chestii grosiere — gheaţă de zloată, granit de calcar.

Se întoarse spre directorul administrativ:

— Am dreptate afirmând că atunci când măsoară densităţi din spaţiul cosmic, sateliţilor le lipseşte rezoluţia necesară pentru a deosebi gheaţa sărată de gheaţa dulce?

Directorul încuviinţă:

— Corect. O diferenţă de patru procente este sub pragul de toleranţă la detectabilitatea sateliţilor. Aceştia ar socoti gheaţa sărată şi cea dulce ca identice.

Tolland părea intrigat:

— Asta ar explica şi nivelul staţionar al apei din puţ.

Se uită la Norah:

— Spuneai că specia de plancton pe care ai văzut-o în puţul de extracţie se numea…

— G. polyhedra, declară sentenţios Norah. Şi acum te întrebi dacă G. polyhedra poate hiberna în interiorul gheţii? O să fii "încântat" să afli că răspunsul este unul afirmativ. Categoric. G. polyhedra se găseşte în bancuri în jurul banchizelor de gheaţă, are bioluminiscenţă şi poate hiberna în interiorul gheţii. Alte întrebări?

Se uitară unii la alţii. Din tonul lui Norah era evident că urma un "dar", şi totuşi se părea că ea tocmai confirmase teoria lui Rachel.

— Aşadar, se aventură Tolland, spui că e posibil. Asta înseamnă că e şi corect? E logică teoria asta?

— Absolut, dacă sunteţi complet retardaţi.

Rachel se înfurie:

— Ce aţi spus?

Norah Mangor se uită fix la Rachel:

— Îmi închipui că în profesia dumitale cunoştinţele limitate sunt periculoase? Ei bine, credeţi-mă dacă vă spun că acelaşi lucru este valabil şi în glaciologie.

Norah îi privi pe toţi patru, pe rând:

— Să lămuresc chestiunea asta o dată pentru totdeauna. Buzunarele de gheaţă sărată pomenite de domnişoara Sexton apar cu adevărat. Ele sunt ceea ce glaciologii numesc interstiţii. În orice caz însă, interstiţiile nu se formează ca buzunare de apă sărată, ci mai degrabă ca reţele de filoane de gheaţă sărată, de grosimi echivalente firului de păr. Meteoritul ăla ar fi trebuit să treacă printr-o serie a naibii de deasă de interstiţii ca să elibereze suficientă apă sărată încât să creeze un amestec de trei procente într-un bazin atât de adânc.

Ekstrom se strâmbă:

— Aşadar este posibil sau nu?

— Niciodată, răspunse Norah sec. E complet imposibil. Aş fi dat de buzunare de gheaţă sărată în mostrele mele.

— Mostrele sunt luate prin foraje efectuate în principiu la întâmplare, nu? întrebă Rachel. Există vreo şansă ca în aceste foraje să fi scăpat, din întâmplare, vreo bucată de gheaţă marină?

— Am forat drept în jos deasupra meteoritului. După aceea am forat de mai multe ori la doar câţiva metri în lateral pe fiecare parte. Mai aproape nu se putea.

— Întrebam şi eu.

— Discutam ca să ne aflăm în treabă, zise Norah. Interstiţiile apar numai în cazul gheţii sezoniere - gheaţa care se formează şi se topeşte într-un singur sezon. Gheţarul Milne este format din gheaţă statornică - gheaţă care se formează în munţi şi se menţine până migreazâ în zonele de graniţă şi cade în mare. Oricât ar fi planctonul îngheţat de convenabil pentru explicarea acestui mic fenomen misterios, pot să garantez că în acest gheţar nu există reţele ascunse de plancton îngheţat.

Grupul tăcu din nou.

În ciuda anulării teoriei planctonului îngheţat, Rachel refuza să accepte această teorie, tocmai datorită profesiunii sale de analizare sistematică a datelor. Ştia din instinct că prezenţa planctonului îngheţat în gheţarul de sub ei reprezenta cea mai simplă soluţie a şaradei. "Legea Parcimoniei", îşi spuse ea. Instructorii de la NRO aproape că i-o introduseseră în subconştient. "Atunci când există explicaţii multiple, cea mai simplă este, de obicei, cea corectă."

Era clar că Norah Mangor avea multe de pierdut dacă datele sale despre aisberg erau incorecte. Rachel se întrebă dacă nu cumva femeia văzuse planctonul, îşi dăduse seama că greşise şi acum încerca să îşi acopere urmele.

— Tot ce ştiu, zise ea, este că tocmai am informat întregul personal al Casei Albe că acest meteorit a fost descoperit într-o matrice de gheaţă pură şi a fost sigilat acolo, neatins de influenţe exterioare, din 1716, când s-a separat dintr-un meteorit mai mare şi faimos, denumit Jungersol. Faptele astea par a fi acum îndoielnice.

Directorul administrativ al NASA tăcea, dar expresia gravă de pe chipul lui spunea totul.

Tolland îşi drese glasul:

— Trebuie să fiu de acord cu Rachel. În bazin se găseşte apă sărată şi plancton. Oricare ar fi explicaţia, puţul ăla nu este în mod clar un mediu închis. Pur şi simplu nu putem afirma aşa ceva.

Corky părea cumva stânjenit de ceva:

— Ăă, oameni buni, nu vreau să fac pe astrofizicianul aici, dar în zona mea de expertiză, când se comit greşeli,facem erori de miliarde de ani. Oare povestea asta cu apa sărată şi planctonul este chiar atât de importantă? Vreau să spun că perfecţiunea gheţii din jurul meteoritului nu afectează în nici un fel meteoritul în sine, nu? Avem fosilele. Nimeni nu pune la îndoială autenticitatea lor. Dacă se dovedeşte că s-au comis greşeli cu mostrele de gheaţă, nimănui nu-i va păsa cu adevărat. Tot ce va conta va fi că am găsit dovada vieţii pe alte planete.

— Îmi pare rău, doctore Marlinson, îl contrazise Rachel, dar trebuie să mă opun, ca o persoană care trăieşte din analiza datelor. Orice scăpare din datele prezentate în seara asta de NASA are darul de a arunca îndoiala asupra credibilităţii întregii descoperiri. Inclusiv asupra autenticităţii fosilelor.

Lui Corky îi căzu faţa:

— Ce vreţi să spuneţi? Acele fosile sunt deasupra oricărei bănuieli!

— Eu ştiu asta. Dumneavoastră ştiţi asta. Dar dacă marele public prinde de veste că NASA a prezentat în cunoştinţă de cauză date îndoielnice despre mostre, credeţi-mă că va începe imediat să se întrebe ce alte minciuni a mai lansat NASA.

Norah făcu un pas înainte. Ochii îi scăpărau:

— Informaţiile mele despre mostrele de gheaţă nu pot fi puse la îndoială.

Se întoarse către directorul administrativ:

— Vă pot dovedi, în mod categoric, că nu există nici o pungă de gheaţă sărată prinsă în gheţarul ăsta!

Directorul administrativ se uită lung la ea.

— Cum?

Norah îşi detalie planul. După ce termină, Rachel trebui să admită că ideea părea destul de rezonabilă.

Directorul administrativ nu părea prea convins:

— Şi rezultatele vor fi definitive?

— Vă pot confirma sută la sută, îl asigură Norah. Dacă există vreun grăunte blestemat de gheaţă sărată oriunde în apropierea acelui puţ de meteorit, veţi vedea cu propriii ochi. Chiar şi numai câteva picături vor aprinde echipamentul meu ca un foc în Times Square.

Fruntea administratorului se încreţi sub tunsoarea militărească.

— N-avem prea mult timp la dispoziţie. Conferinţa de presă începe peste câteva ore.

— Pot veni înapoi în douăzeci de minute.

— Cât de departe pe gheţar zici că trebuie să te duci?

— Nu foarte. Două sute de metri sunt de ajuns.

Ekstrom dădu din cap:

— Eşti convinsă că nu există riscuri?

— O să iau făclii, răspunse Norah. Iar Mike va merge cu mine.

Tolland îşi ridică privirea:

— Merg şi eu?

— Categoric da, Mike! Vom fi ancoraţi. Aş aprecia o pereche de braţe puternice acolo afară, dacă vântul se înteţeşte.

— Dar…

— Are dreptate, interveni administratorul, întorcându-se spre Tolland. Nu se poate duce singură. Aş trimite câţiva oameni de-ai mei cu ea, dar, ca să fiu sincer, aş ţine chestiunea asta cu planctonul mai degrabă pentru noi, până ce ne lămurim dacă există într-adevăr sau nu.