— Norah, reluă Tolland. Ai un minut să-i împărtăşeşti şi lui Rachel cu ce te ocupi tu?

Norah ridică din sprâncene:

— Voi doi vă spuneţi deja pe numele mic? Măi să fie!

Corky gemu:

— Ţi-am spus eu, Mike!

Norah Mangor o conduse pe Rachel în jurul bazei turnului, în vreme ce Tolland şi ceilalţi le urmară, discutând între ei.

— Vedeţi găurile alea din gheaţă, sub tripod? o întrebă Norah, arătându-i-le cu mâna.

Vocea i se înmuiase acum şi exprima entuziasmul faţă de ceea ce făcea.

Rachel dădu din cap, privind găurile. Fiecare dintre ele avea cam treizeci de centimetri în diametru şi prin fiecare trecea un cablu de oţel.

— Găurile alea au rămas de când am forat după mostre din miez şi am luat radiografii ale meteoritului. Acum le folosim ca puncte de intrare prin care am coborât buloane grele de prindere prin puţurile goale, pe care le-am prins de meteorit. După aceea, am lăsat vreo sută de metri de cablu torsadat prin fiecare gaură, pe care l-am prins de urechile buloanelor cu cârlige industriale şi acum pur şi simplu le ridicăm cu ajutorul vinciurilor. Domnişoarelor ăstora le trebuie ore întregi să îl aducă la suprafaţă, dar îl vor aduce în cele din urmă.

— Nu sunt convinsă că înţeleg, zise Rachel. Meteoritul se găseşte sub mii de tone de gheaţă. Cum îl ridicaţi?

Norah arătă înspre vârful eşafodajului, de unde un fascicul îngust de lumină roşie cobora vertical spre gheaţa de sub tripod. Rachel zărise ciudăţenia mai înainte şi presupusese că e doar un soi de indicator vizual — ca un semn care demarca locul în care era îngropat obiectul.

— Este un laser din semiconductor galiu-arseniu, explică Norah.

Rachel privi mai îndeaproape fasciculul de lumină şi observă că acesta topise o mică gaură în gheaţă şi dispărea undeva în profunzimi.

— E un fascicul foarte fierbinte, zise Norah. Încălzim meteoritul pe măsură ce îl ridicăm.

Rachel fu impresionată de cât de inteligent era planul femeii. Norah pur şi simplu ţintise fasciculul laser în jos, topind gheaţa până la contactul cu meteoritul. Fiind prea densă pentru a fi topită de laser, piatra absorbea căldura fasciculului şi în cele din urmă se încălzea suficient de mult ca să topească gheaţa din jurul ei. În vreme ce oamenii NASA trăgeau de meteorit, roca încălzită, în combinaţie cu presiunea de sus, topea gheaţa înconjurătoare, astfel creându-se un spaţiu prin care putea fi tras la suprafaţă. Apa topită care se acumula deasupra meteoritului se scurgea pe lângă marginile rocii pentru a reumple puţul.

"Ca un cuţit fierbinte tăind o bucată îngheţată de unt."

Norah făcu semn înspre oamenii NASA de la vinciuri:

— Generatoarele nu fac faţă la astfel de tensiuni în cabluri, aşa că folosesc forţa manuală pentru a ridica.

— Asta e o porcărie! interveni unul dintre muncitori. Foloseşte munca manuală pentru că îi place să ne vadă cum asudăm!

— Fii calm, îl avertiză Norah. Voi, fetiţelor, v-aţi plâns două zile că vă e frig. Am avut grijă de asta! Acum trageţi!

Muncitorii izbucniră în râs.

— Pentru ce sunt pilonii? se interesă Rachel, arătând înspre câteva conuri portocalii poziţionate în jurul turnului în locuri ce păreau alese la întâmplare.

Rachel zărise conuri similare dispersate în jurul domului.

— Sunt unelte glaciologice periculoase, explică Norah. Noi le numim OARG-uri. Asta e o prescurtare de la "opreşte aici şi rupe-ţi glezna".

Apucă unul dintre piloni, pentru a dezvălui o gaură circulară, ce plonja ca un puţ fără fund în adâncimile gheţarului.

— E rău pentru cine calcă aici.

Puse pilonul la loc:

— Am forat găuri prin tot gheţarul pentru a face verificări de continuitate structurală. La fel ca în arheologia clasică, numărul de ani cât a stat un obiect îngropat este dat de adâncimea faţă de suprafaţă la care e găsit. Cu cât e găsit mai jos, cu atât a stat mai mult acolo. Aşadar, atunci când se găseşte un obiect sub gheaţă, putem data sosirea obiectului acolo după acumularea de gheaţă de deasupra lui. Ca să ne asigurăm că măsurarea miezului este corectă, verificam mai multe zone ale platformei de gheaţă, pentru a confirma că acea platformă este o bucată solidă şi omogenă, nezguduită de vreun cutremur, fisură, avalanşă sau altceva.

— Şi cum arată acest gheţar?

— Ireproşabil, zise Norah. Este o bucată perfectă şi solidă. Fără fisuri sau catastrofe glaciare. Meteoritul ăsta reprezintă ceea ce noi numim o "cădere statică". A stat în gheaţă, neatins şi neafectat, de când a aterizat aici, în 1716.

Rachel rămase cu gura căscată:

— Cunoaşteţi anul precis în care a căzut?

Norah păru surprinsă de întrebare:

— La naiba, da. De-asta m-au chemat pe mine. Eu citesc în gheaţă.

Porni spre o grămăjoară de tuburi de gheaţă care se aflau în apropiere. Fiecare tub arăta ca un receptor de telefon translucid şi era marcat cu o etichetă portocalie strălucitoare:

— Acele mostre de gheaţă sunt dovezi geologice îngheţate.

O conduse pe Rachel până la tuburi:

— Dacă vă uitaţi îndeaproape, puteţi vedea erele încrustate în gheaţă.

Rachel se lăsă pe vine şi putu zări, într-adevăr, că tubul era confecţionat din ceea ce păreau a fi straturi de gheaţă foarte uşor diferite în luminozitate şi claritate. Straturile variau ca grosime între o foaie de hârtie şi aproape un centimetru.

— Fiecare iarnă aduce un grad variat de ninsoare pe banchiza de gheaţă, îi explică Norah, şi fiecare primăvară aduce o topire parţială. Aşa că aici se pot observa straturi diferite de compresie corespunzătoare fiecărui sezon. Începem de la vârf — cea mai recenta iarnă — şi numărăm înapoi.

— Ca şi cum s-ar număra inelele pe un copac.

— Nu e chiar atât de simplu, domnişoară Sexton. Amintiţi-vă că măsurăm sute de metri de stratificări. Avem nevoie să citim repere climatologice ca să ne putem standardiza munca — înregistrări istorice ale precipitaţiilor, poluanţi din aer, chestii de genul ăsta.

Tolland şi ceilalţi li se alăturaseră între timp. Tolland îi zâmbi lui Rachel:

— Ştie o groază de lucruri despre gheaţă, nu?

Rachel se simţi ciudat de fericită să îl vadă:

— Mda, e uimitoare.

— Şi ca să precizez, continuă Tolland, data de 1716 pusă de doctorul Mangor este corectă. NASA a măsurat aceeaşi dată de impact cu mult înainte ca noi să ajungem aici. Doctorul Mangor şi-a forat propriile mostre, a rulat propriile teste şi a confirmat munca depusă de NASA.

Rachel era impresionată.

— Ca o coincidenţă, interveni Norah, 1716 este exact anul în care primii exploratori au pretins că au zărit o minge de foc strălucitoare pe cer deasupra nordului Canadei. Meteorul a devenit cunoscut drept Căderea lui Jungersoll, după numele conducătorului expediţiei.

— Aşadar, adăugă Corky, faptul că mostra de miez a fost datată şi înregistrările istorice se potrivesc reprezintă o dovadă virtuală a faptului că noi ne uităm acum la un fragment din acelaşi meteorit pe care Jungersoll a susţinut că l-a văzut în 1716.

— Doctore Mangor! strigă unul dintre muncitorii NASA. Încep să apară capetele buloanelor!

— Turul s-a încheiat,oameni buni, rosti Norah.A sosit clipa adevărului.

Apucă un scaun pliant, se urcă pe el şi strigă din răsputeri:

— Atenţiune, iese la suprafaţă în cinci minute!!

De jur împrejurul domului, ca nişte câini răspunzând pavlovian chemării la masă, oamenii de ştiinţă lăsară baltă totul şi se grăbiră spre zona de extracţie.

Norah Mangor îşi puse mâinile în şolduri şi inspectă cu privirea regatul ei.

— În regulă, să aducem Titanicul la suprafaţă.