Rachel întrezări o oportunitate pentru ea şi profită imediat:

— Şi totuşi, domnule, n-am citit chiar săptămâna trecută că tocmai i-aţi păsuit oferindu-le alte trei milioane din fonduri de urgenţă pentru a-i menţine pe linia de plutire?

Preşedintele chicoti:

— Tatăl tău a fost extrem de mulţumit de asta, nu?

— Ca şi cum i-aţi fi oferit securea călăului.

— L-ai auzit la Nightime? "Zach Herney este un dependent de spaţiu, iar plătitorii de taxe îi finanţează viciul."

— Dar dumneavoastră nu faceţi decât să-i daţi dreptate, domnule.

Herney încuviinţă:

— Nu fac un secret din faptul că sunt un fan al NASA. Am fost dintotdeauna. Am fost un copil al cursei spaţiale — Sputnik, John Glenn, Apollo 11 - şi n-am ezitat niciodată să îmi exprim admiraţia şi mândria pentru programele noastre spaţiale. Pentru mine, bărbaţii şi femeile din NASA reprezintă pionierii istoriei moderne. Ei încearcă imposibilul, acceptă eşecurile, după care se întorc la planşa de proiectare, în vreme ce noi, restul, stăm pe margine şi îi criticăm.

Rachel rămase tăcută, simţind, dincolo de calmul pe care îl afişa preşedintele, furia dezlănţuită contra nesfârşitei retorici anti-NASA a tatălui ei. Rachel se trezi întrebându-se ce mama naibii descoperise NASA. Preşedintelui îi plăcea la nebunie să întârzie momentul dezvăluirii.

— Astăzi, zise Herney, din ce în ce mai pătimaş, am de gând să modific în totalitate opinia ta despre NASA.

Rachel îl privi nesigură:

— Aveţi deja votul meu, domnule! Poate că ar fi mai bine să vă concentraţi asupra restului ţării.

— Asta şi intenţionez.

Herney mai sorbi o gură de cafea şi îi zâmbi:

— Şi o să te rog pe tine să mă ajuţi.

Făcu o pauză, după care se aplecă spre ea:

— Într-un mod cu totul neobişnuit.

Rachel simţea acum cum Zach Herney îi scrutează fiecare mişcare, ca un vânător care evalua dacă prada are de gând să fugă sau rămâne să lupte. Din nefericire, Rachel nu întrezărea vreo portiţa de salvare.

— Presupun, continuă preşedintele, reumplând ceştile de cafea, că ai idee despre un proiect NASA numit EOS?

Rachel dădu din cap:

— Earth Observation System. Cred că tatăl meu a menţionat despre EOS o dată sau de două ori.

Tentativă nereuşită de sarcasm îl făcu pe preşedinte să se încrunte. Adevărul era că tatăl lui Rachel adusese vorba despre Sistemul de Observare a Pământului ori de câte ori avusese ocazia. Era unul dintre cele mai riscante, dar şi mai controversate proiecte de la NASA — o constelaţie de cinci sateliţi proiectaţi să privească din spaţiu şi să analizeze mediul planetar: micşorarea stratului de ozon, topirea calotelor polare, încălzirea globală, defrişarea pădurilor. Intenţia era de a le furniza ecologiştilor date şi informaţii cum nu mai existaseră până atunci, astfel încât aceştia să poată întocmi planuri mai exacte şi mai detaliate pentru viitorul planetei.

Din păcate, proiectul EOS fusese sortit eşecului. Ca atâtea alte proiecte NASA din ultima vreme, fusese marcat, încă din start, de depăşirea bugetului. Iar Zach Herney fusese mereu cel învinuit. Se folosise de lobby-ul ecologiştilor pentru a trece proiectul în valoare de 1,4 miliarde de dolari prin Congres. Însă, în loc să furnizeze preconizatele contribuţii la cunoaşterea planetei, EOS se transformase cu repeziciune într-un coşmar costisitor, cu lansări eşuate, probleme de funcţionare a calculatoarelor şi conferinţe de presă NASA cât se poate de sumbre.

Singurul chip zâmbitor din ultima vreme fusese cel al senatorului Sexton, care le reamintea cu obstinaţie alegătorilor câţi bani din taxele lor cheltuise preşedintele pe EOS şi cât de nesemnificative fuseseră profiturile.

Preşedintele îşi puse un cub de zahăr în ceaşca de cafea:

— Oricât de surprinzător ar părea, descoperirea NASA la care mă refer a fost făcută chiar de EOS.

Acum Rachel se simţea pierdută. Cu siguranţă că NASA ar fi anunţat un succes al EOS de dată recentă, nu? Tatăl ei crucificase EOS în mass-media, iar agenţia spaţială ar fi avut nevoie ca de aer de orice veşti bune.

— Eu n-am auzit nimic, îngăimă Rachel, despre vreo descoperire EOS.

— Ştiu. NASA a preferat să păstreze o vreme veştile bune pentru sine.

Rachel se îndoia:

— Din experienţa mea, domnule, când e vorba de NASA, lipsa de ştiri înseamnă, în general, veşti proaste.

Modestia nu reprezenta una dintre virtuţile Departamentului de Relaţii Publice din NASA. Ultima glumă care circula prin NRO era că NASA ţinea o conferinţă de presă de fiecare dată când unul dintre savanţii de acolo mai trăgea câte un vânt.

Preşedintele se încruntă:

— Ah, da. Uit că discut cu un discipol în securitate al NRO-ului lui Pickering. El încă geme şi mormăie enervat de gura spartă a celor de la NASA?

— Securitatea e viaţa lui, domnule! Şi o ia foarte în serios.

— Aşa şi trebuie. Pur şi simplu îmi vine greu să cred că două agenţii care au atâtea în comun găsesc permanent un subiect pe baza căruia să se încaiere.

Rachel aflase destul de devreme, în calitatea ei de subalternă a lui William Pickering, că, deşi amândouă erau agenţii guvernamentale legate amândouă de problemele spaţiului cosmic, NASA şi NRO aveau filozofii care se situau la poli opuşi. NRO era o agenţie destinată apărării şi îşi menţinea secrete activităţile legate de spaţiul cosmic, în vreme ce NASA era o agenţie ştiinţifică şi îşi făcea imediat cunoscute descoperirile în întreaga lume, adesea, aşa cum susţinea William Pickering, punând în pericol securitatea naţională. Unele dintre cele mai avansate tehnologii NASA, cum erau lentilele de înaltă rezoluţie pentru telescoapele sateliţilor, sistemele de comunicaţie la mare distanţa sau dispozitivele radio pentru codare şi transmitere complexă audio-video, aveau prostul obicei de a apărea în arsenalul secret al unor ţări ostile şi de a fi folosite apoi în spionajul contra Statelor Unite. Bill Pickering bombănea adesea că oamenii de ştiinţă de la NASA dispuneau de creiere uriaşe… şi de guri şi mai mari.

În orice caz, un motiv şi mai evident de dispută între agenţii era reprezentat de faptul că multe dintre recentele eşecuri NASA afectaseră NRO în mod direct, deoarece lansările de sateliţi NRO se efectuau prin intermediul NASA. Nici un eşec nu fusese mai dramatic decât cel din 12 august 1998, când o rachetă purtătoare Titan 4 aparţinând NASA şi Forţelor Aeriene ale SUA explodase la patruzeci de secunde după lansare şi pulverizase încărcătura — un satelit NRO în valoare de 7,2 miliarde de dolari, având numele de cod Vortex 2. Se părea că Pickering îşi aduce mereu aminte doar de acel eveniment.

— Aşadar, de ce n-a ieşit NASA la rampă cu acest succes? îl întrebă Rachel. Le-ar prinde tare bine nişte veşti bune!

— NASA tace pentru că aşa am cerut eu, îi răspunse preşedintele.

Rachel se întrebă dacă auzise bine. Dacă lucrurile stăteau aşa, atunci preşedintele comisese un act de harachiri politic pe care ea nu-l înţelegea.

— Această descoperire, continuă el, este… să spunem… cel puţin uluitoare prin implicaţiile pe care le-ar putea avea.

Rachel simţi un fior pe şira spinării. În lumea serviciilor secrete expresia "implicaţii uluitoare" rareori însemna o veste bună.Ajunse să se întrebe dacă toată acea atmosferă conspirativă legată de EOS nu se datora cumva faptului că sistemul de sateliţi observase un dezastru ecologic iminent.

— E vreo problemă?

— Nici o problemă. Descoperirea EOS e de-a dreptul minunată.

Rachel tăcu.

— Să presupunem, Rachel, că ţi-aş spune că NASA tocmai a făcut o descoperire de o asemenea însemnătate ştiinţifică… asemenea însemnătate colosală…Încât merită fiecare cent pe care americanii l-au cheltuit vreodată în programele spaţiale!

Rachel nu-şi putea imagina aşa ceva.

Preşedintele se ridică: