Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,

Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,

Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,

Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,

Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...

O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Scrisoarea IV

Stă castelul singuratec, oglindindu-se în lacuri,

Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;

Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi,

Dând atâta întunerec rotitorului talaz.

Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa'

Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma.

Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,

Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte,

Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară,

Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.

Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,

Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,

Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie,

Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie.

Papura se mişcă-n freamăt de al undelor cutrier,

Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-un grier...

E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul...

Singur numai cavalerul suspinând privea balconul

Ce-ncărcat era de frunze, de îi spânzur' prin ostreţe

Roze roşie de Şiras şi liane-n fel de feţe.

Respirarea cea de ape îl îmbată, ca şi sara;

Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara:

"O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă,

Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,

Te-aş privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze,

Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează.

Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu... mi-aruncă

De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă,

Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă...

Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă.

Ori în umbra parfumată a buduarului să vin,

Să mă-mbete acel miros de la pânzele de in;

Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână,

Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână!"

Şi uscat foşni mătasa pe podele, între glastre,

Între rozele de Şiras şi lianele albastre;

Dintre flori copila râde şi se-nclină peste gratii -

Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei -

Din balcon i-aruncă-o roză şi cu mâinile la gură,

Pare că îl dojeneşte când şopteşte cu căldură;