Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin,

Nimic decât o rază din faţa ta senină,

Din ochiul tău senin.

Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie

Iubeşte-n ochi de flacări al zilelor noroc,

Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie

Un ocean de foc.

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,

De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc,

Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire

Un diadem de foc.

Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,

Aş pune lege lumii râzândul tău delir,

Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,

Şi lacrimile-ţi mir.

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil.

Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mânie,

Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,

Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie

Icoana ce-a iubit.

Atât de fragedă...

Atât de fragedă, te-asameni

Cu floarea albă de cireş,

Şi ca un înger dintre oameni

În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,

Mătasa sună sub picior,

Şi de la creştet pân-în poale

Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii

Răsai ca marmura în loc -

S-atârnă sufletu-mi de ochii

Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,

Mireasă blândă din poveşti,

Nu mai zâmbi! A ta zâmbire

Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte

Să-ntuneci ochii mei pe veci,

Cu-a gurii tale calde şoapte,

Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,

Un văl pe ochii tăi fierbinţi:

E-ntunecoasa renunţare,

E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine

Să nu mă ţin de pasul tău,

Pierdută vecinic pentru mine,

Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină

Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,

Spăşi-voi visul de lumină

Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană

A pururi verginei Marii,

Pe fruntea ta purtând coroană -

Unde te duci? Când o să vii?

Călin

Gazel

Toamna frunzele colindă,

Sun-un grier sub o grindă,

Vântul jalnic bate-n geamuri

Cu o mână tremurândă,

Iară tu la gura sobei

Stai ca somnul să te prindă.

Ce tresari din vis deodată?

Tu auzi păşind în tindă -

E iubitul care vine

De mijloc să te cuprindă

Şi în faţa ta frumoasă

O să ţie o oglindă,

Să te vezi pe tine însăţi

Visătoare, surâzândă.

I

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,

Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic

Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot -

De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot;

Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,

Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie;

Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ,

Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi

Şi pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit

Intră - unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.

Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale

Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale;

Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,

Pe-unde nu - părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

Iar de sus pân-în podele un painjen prins de vrajă

A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă;

Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,

Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.

După pânza de painjen doarme fata de-mpărat;

Înecată de lumină e întinsă în crivat.

Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri