Virginile ce stătură sculptorilor de modele,

Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele.

S-ar pricepe pe el însuşi acel demon... s-ar renaşte,

Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte

Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu

El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu;

Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,

Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi,

Şi-n acel moment de taină, când s-ar crede că-i ferice,

Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice

Şi cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore,

De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore;

Ar voi în a lui braţe să o ţină-n veci de veci,

Dezgheţând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci.

Căci de piatră de-ar fi, încă s-a-ncălzi de-atât amor,

Când căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor,

Fericirea înecându-l, el ar sta să-nnebunească,

Ca-n furtuna lui de patimi şi mai mult să o iubească.

Ştie oare ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagă,

C-aruncându-se în valuri şi cercând să te-nţeleagă

Ar umplea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi?

Cu zâmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi,

S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt

De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ.

O femeie între flori zi-i şi o floare-ntre femei -

Ş-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei

Ce-o-nconjoară, toţi zicând că o iubesc - cât de naivă -,

Vei vedea că de odată ea devine pozitivă.

Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan

După care ea atrage vre un june curtezan,

Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel,

Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el,

O chioreşte cu lornionul, butonat cu o garofă,

Operă croitorească şi în spirit şi în stofă;

Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc

Şi-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc...

Şi când dama cochetează cu privirile-i galante,

Împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrân şi-un fante,

Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela,

Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala...

Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte,

Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte,

Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor

Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior,

Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos...

A visa că adevărul sau alt lucru de prisos

E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr,

Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.

Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vre o femeie,

Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee

Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:

Nu iuta că doamna are minte scurtă, haine lungi.

Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,

Care-n tine se petrece...

Ia întreab-o, bunăoară,

Ş-o să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,

Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode...

Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila -

De ai inimă şi minte - feri în lături, e Dalila!

Se bate miezul nopţii...

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,

Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,

S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;

Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,

Căci între amândouă stă neclintita limbă.

Şi dacă...

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii,

E ca în minte să te am

Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

Şi dacă de cu ziuă...

Şi dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz

Desigur că la noapte un tei o să visez,

Iar dacă de cu ziuă eu întâlnesc un tei

În somnu-mi toată noaptea te uiti în ochii mei.

Singurătate

Cu perdelele lăsate,

Şed la masa mea de brad,

Focul pâlpâie în sobă,

Iară eu pe gânduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte

Dulci iluzii. Amintiri

Ţârâiesc încet ca greieri

Printre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mângâioase

Şi se sfarmă-n suflet trist,

Cum în picuri cade ceara