Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.

Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subţire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări

Şi le umflă orişicine în savante adunări

Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...

Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale

Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -

Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!

Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,

Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării

Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,

Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii

Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

Scrisoarea II

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?

De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?

De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,

Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?

Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,

Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,

Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă

A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?

Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă,

În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă,

Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă,

Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă?

Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume

Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume,

Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară,

Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,

Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. -

Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte;

Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,

Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi,

Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,

Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;

Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,

Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,

Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră

C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. -

De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?

Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?

Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,

Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi

Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic

Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic.

Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ

Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi.

Ce? să-ngâni pe coarda dulce, că de voie te-ai adaos

La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?

Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală,

Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială;

La aceste acad?mii de ştiinţ- a zânei Vineri

Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri,

Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,

Până când din şcoala toată o ruină a rămas.

Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în acad?mii,

Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,

Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune

Şi-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune?

Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum

Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum;

Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet,

Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.

Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,

Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos

Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă