Şi de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă,

Căci eşti iubirea mea dentâi

Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor faţă:

Abia un braţ pe gât i-a pus

Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii

Şi cad, o dulce ploaie,

Pe creştetele-a doi copii

Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Luceafărul. Şi-ncetişor

Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n codru şi în gând,

Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri,

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul:

- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.

1883, aprilie

Mai am un singur dor

Mai am un singur dor:

În liniştea serii

Să mă lăsaţi să mor

La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Doar toamna glas să dea

Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntruna,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga

Al serii rece vânt,

Deasupră-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi

Al mării aspru cânt...

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi.

Mănuşa

(după Fr. Schiller)

Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,

Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.

Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.

Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună.

Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne

Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,

Mut se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă

Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.

Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă

Şi dintr-însa se repede

C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede

Muge tare,

Coada roată o-nvârteşte,

Scoate limba,

Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,

Sforăie înverşunat,

Apoi mormăind se-ntinde

Lângă el.

Regele mai face-un semn,

Şi pe două porţi deschise

Se azvârl doi leoparzi,

Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă

Peste tigru.

Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare -

Leul muge,

Se ridică în picioare,

Fiarele se-nfiorează,

Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,

Se aşează.

O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan

O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;

Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc,

Cavalerului Delorges:

"Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,

Să te văz,

Mergi, mănuşa de-mi ridică!"