Că epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă.

Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă,

De simţeam, ca Galilei, că com?dia se mişcă. -

Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii,

Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii

Şi privind păinjenişul din tavan, de pe pilaştri,

Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri

Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă

Către vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă.

Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic

Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.

Scârţiirea de condeie dădea farmec astei linişti,

Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inişti,

Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;

Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit.

Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă,

Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă.

Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este

Cea ce poate să convie unei inime oneste;

Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,

Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.

Şi de-aceea de-azi-nainte poţi să nu mă mai întrebi

De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi,

De ce dorm îngrămădite între galbenele file

Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile...

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.

Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Scrisoarea III

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,

Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,

La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;

Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.

Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară

Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.

Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;

Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;

Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,

Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,

Pulbere de diamante cade fină ca o bură,

Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură

Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,

Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...

Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,

Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:

- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,

Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...

Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele

Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;

Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,

Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;

Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde

Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;

Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;

Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -

Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.

Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri

Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,

Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,

Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,

Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,

Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -

Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac

În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;

Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung

Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,

Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,

Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,

Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,

Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt

Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer

Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.

Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;

După gratii de fereastră o copilă el zări

Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;

E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.

Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,

Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,

Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,

Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,

An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,

Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,