Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc;

Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.

Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,

Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;

Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară

Gâtul... iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă.

Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate,

Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci;

Ş-apoi ca din vis trezită, cu mâinuţe albe, dulci,

De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.

Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită

Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc

Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc

Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.

O! desmiardă, pân' ce fruntea-mi este netedă şi lină,

O! desmiardă, pân-eşti jună ca lumina cea din soare,

Pân-eşti clară ca o rouă, pân-eşti dulce ca o floare,

Pân' nu-i faţa mea zbârcită, pân' nu-i inima bătrână.

Nu voi mormânt bogat

Nu voi mormânt bogat,

Cântare şi flamuri,

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Frunzişului veşted

Doar vântul glas să-i dea.

În liniştea serii

Să mă-ngropaţi, pe când

Trec stoluri greu zburând

La marginea mării.

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Lucească cer senin

Eternelor ape,

Care din văi adânci

Se-nalţă la maluri,

Cu braţe de valuri

S-ar atârna de stânci -

Şi murmură-ntruna

Când spumegând recad,

Iar pe păduri de brad

Alunece luna.

Reverse dulci scântei

Atotştiutoarea,

Deasupră-mi crengi de tei

Să-şi scuture floarea.

Nemaifiind pribeag

De-atunci înainte,

Aduceri aminte

M-or coperi cu drag

Şi stinsele patemi

Le-or troieni căzând,

Uitarea întinzând

Pe singurătate-mi.

Numai poetul

Lumea toată-i trecătoare,

Oamenii se trec şi mor

Ca şi miile de unde,

Ca un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mării infinit.

Numai poetul,

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpurilui:

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări.

O, mamă...

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;

Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,

La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,

Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;

Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...

Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,

Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,

Mormântul să ni-l sape la margine de râu,

Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;

De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...

Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

O, rămâi

"O, rămâi, rămâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric

Te asamăn unui prinţ,

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,

Prin mişcarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,

În a apei strălucire