Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,

Îngânaţi de glas de ape,

Şi să scap din mână cârma,

Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec

Sub lumina blândei lune -

Vântu-n trestii lin foşnească,

Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic

În zadar suspin şi sufăr

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr.

Lasă-ţi lumea...

Lasă-ţi lumea ta uitată,

Mi te dă cu totul mie,

De ţi-ai da viaţa toată,

Nime-n lume nu ne ştie.

Vin' cu mine, rătăceşte

Pe cărări cu cotituri,

Unde noaptea se trezeşte

Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,

Farmec dând cărării strâmte,

Şi afară doar de ele

Nime-n lume nu ne simte.

Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde,

Nime-n lume nu ne vede.

Tânguiosul bucium sună,

L-ascultăm cu-atâta drag,

Pe când iese dulcea lună

Dintr-o rarişte de fag.

Îi răspunde codrul verde

Fermecat şi dureros,

Iară sufletu-mi se pierde

După chipul tău frumos.

Te desfaci c-o dulce silă,

Mai nu vrei şi mai te laşi,

Ochii tăi sunt plini de milă,

Chip de înger drăgălaş.

Iată lacul. Luna plină,

Poleindu-l, îl străbate;

El, aprins de-a ei lumină,

Simte-a lui singurătate.

Tremurând cu unde-n spume,

Între trestie le farmă

Şi visând o-ntreagă lume

Tot nu poate să adoarmă.

De-al tău chip el se pătrunde,

Ca oglinda îl alege -

Ce priveşti zâmbind în unde?

Eşti frumoasă, se-nţelege.

Înălţimile albastre

Pleacă zarea lor pe dealuri,

Arătând privirii noastre

Stele-n ceruri, stele-n valuri.

E-un miros de tei în crânguri,

Dulce-i umbra de răchiţi

Şi suntem atât de singuri

Şi atât de fericiţi!

Numai luna printre ceaţă

Varsă apelor văpaie,

Şi te află strânsă-n braţe,

Dulce dragoste bălaie.

Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată.

Din rude mari împărăteşti,

O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă

Lângă fereastră, unde-n colţ

Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări

Răsare şi străluce,

Pe mişcătoarele cărări

Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâini,

Astfel dorinţa-i gata;

El iar, privind de săptămâni,

Îi cade draga fată.

Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui şi inima

Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el

În orişicare sară,

Spre umbra negrului castel

Când ea o să-i apară.

...

Şi pas cu pas pe urma ei

Alunecă-n odaie,

Ţesând cu recile-i scântei

O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept

Copila să se culce,

I-atinge mâinile pe piept,

I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş

Pe trupu-i se revarsă,

Pe ochii mari, bătând închişi

Pe faţa ei întoarsă.