Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar

Şi blestemă cerul şi soartea.

La neagra-i durere îi pune hotar,

Făcând să-i apară în negru talar

A lumii par?nimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,

Privirea de lacrime plină,

Văzând cum geniile morţii se-nclin

Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,

Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin

Şi uită pericolul mare,

L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin

Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,

La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare umblând,

Izbiţi de talazuri, furtune,

Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,

Speranţa îi face de uită de vânt,

Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,

Speranţa-a lor frunte-nsenină,

Speranţa cea dulce de plată în cer,

Şi face de uită de-a morţii dureri,

Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor

Speranţa pe toţi muritorii!

Tristeţe, durere şi lacrimi, amor

Azilul îşi află în sânu-i de dor

Şi pier, cum de boare pier norii.

1866 11/23 septembrie

Te duci...

Te duci şi ani de suferinţă

N-or să te vază ochi-mi trişti,

Înamoraţi de-a ta fiinţă,

De cum zâmbeşti, de cum te mişti.

Şi nu e blând ca o poveste

Amorul meu cel dureros,

Un demon sufletul tău este

Cu chip de marmură frumos.

În faţă farmecul palorii

Şi ochi ce scânteie de vii,

Sunt umezi înfiorătorii

De linguşiri, de viclenii.

Când mă atingi, eu mă cutremur,

Tresar la pasul tău când treci,

De-al genei tale gingaş tremur,

Atârnă viaţa mea de veci.

Te duci şi rău n-o să-mi mai pară

De-acum de ziua cea de ieri,

Că nu am fost victimă iară

Neînduratelor dureri.

C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci

Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi,

Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci

Ca să mă faci să-mi ies din minţi.

Puteam numiri defăimătoare

În gândul meu să-ţi iscodesc,

Şi te uram cu-nverşunare,

Te blestemam, căci te iubesc.

De-acum nici asta nu-mi rămâne

Şi n-o să am ce blestema,

Ca azi va fi ziua de mâine,

Ca mâini toţi anii s-or urma -

O toamnă care întârzie

Pe-un istovit şi trist izvor;

Deasupra-i frunzele pustie -

A mele visuri care mor.

Viaţa-mi pare-o nebunie

Sfârşită făr-a fi-nceput,

În toată neagra vecinicie

O clipă-n braţe te-am ţinut.

De-atunci pornind a lui aripe

S-a dus pe veci norocul meu -

Redă-mi comoara unei clipe

Cu ani de părere de rău!

Trecut-au anii...

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

Şi niciodată n-or să vie iară,

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară

Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -

Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,

O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri

Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!

Un luceafăr

Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze

În viaţa-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază.

Eu privind acea lumină ca din visuri mă deştept

Şi cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept.

Ca o zână din poveste ea e naltă şi uşoară,

E subţire şi gingaşă şi din ochi revarsă pară,

Iar la faţă e bălâie, părul galben cade creţ,

Trandafiri pe faţă are şi cu zâmbetul isteţ.