La picioarele lui Crist.

În odaie prin unghere

S-a ţesut păinjeniş

Şi prin cărţile în vravuri

Umblă şoarecii furiş.

În această dulce pace

Îmi ridic privirea-n pod

Şi ascult cum învelişul

De la cărţi ei mi le rod.

Ah! de câte ori voit-am

Ca să spânzur lira-n cui

Şi un capăt poeziei

Şi pustiului să pui;

Dar atuncea greieri, şoareci,

Cu uşor-măruntul mers,

Readuc melancolia-mi,

Iară ea se face vers.

Câteodată... prea arare...

A târziu când arde lampa,

Inima din loc îmi sare

Când aud că sună cleampa...

Este Ea. Deşarta casă

Dintr-odată-mi pare plină,

În privazul negru-al vieţii-mi

E-o icoană de lumină.

Şi mi-i ciudă cum de vremea

Să mai treacă se îndură,

Când eu stau şoptind cu draga

Mână-n mână, gură-n gură.

Somnoroase păsărele...

Somnoroase păsărele

Pe la cuiburi se adună,

Se ascund în rămurele -

Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace;

Dorm şi florile-n grădină -

Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce -

Fie-ţi îngerii aproape,

Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie

Se ridică mândra lună,

Totu-i vis şi armonie -

Noapte bună!

Sonet I

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;

Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,

Visez la basmul vechi al zânei Dochii;

În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

Deodat-aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...

Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

Sonet II

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece

Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,

Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,

Minune cu ochi mari şi mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,

Privirea ta asupra mea se plece,

Sub raza ei mă lasă a petrece

Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere

Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,

Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,

Se stinge-atunci o viaţă de durere,

Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

Sonet III

Când însuşi glasul gândurilor tace,

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei

Cu ochii mari şi purtători de pace?

Răsai din umbra vremilor încoace,

Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,

A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Să simt fiorii strângerii în braţe -

Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Speranţa

Cum mângâie dulce, alină uşor

Speranţa pe toţi muritorii!

Tristeţe, durere şi lacrimi, amor

Azilul îşi află în sânu-i de dor

Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,

Prin umbra pădurii cei dese,

La slaba lumină ce-o vede lucind

Aleargă purtat ca de vânt

Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,

Cu slaba-i lumină pălindă -

Animă-nc-o dată tremândul picior,

De uită de sarcini, de uită de nori,