Cavaleru-aleargă, iute se coboară

În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,

Din mijlocu-acelor monştri,

Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică.

Cu mirare şi cu groază

Damele şi cavalerii l-au privit,

Însă foarte liniştit

El mănuşa o aduce înapoi.

De-a lui laudă răsună orice gură,

Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,

Ce-i promite că norocu-i e aproape. -

Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:

"Doamna mea, o mulţumire ca aceasta n-o mai voi!"

Şi-o lăsă numaidecât.

Melancolie

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă.

O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie

Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,

În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,

Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,

Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;

Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,

O cucuvaie sură pe una se aşează,

Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,

Şi străveziul demon prin aer când să treacă,

Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale

De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

Biserica-n ruină

Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,

Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul -

Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul -

Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,

Abia conture triste şi umbre au rămas;

Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,

Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici -

Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,

Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas

Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,

Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,

Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură

Încet repovestită de o străină gură,

Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult

Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.

Misterele nopţii

Când din stele auroase

Noaptea vine-ncetişor,

Cu-a ei umbre suspinânde,

Cu-a ei silfe şopotinde

Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere

Îi resaltă uşurel!

Dar pe câte dureroase

Cântu-i mistic le apasă,

Cântu-i blând, încetinel.

Două umbre, albicioase

Ca şi fulgii de ninsori,

Razele din alba lună

Mi le torc, mi le-mpreună

Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cântă-n plângeri,

Plâng în noapte dureros,

Şi se sting ca două stele,

Care-n nuntă, uşurele,

Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele

Ca şi fluturii de-uşor

Saltă Eros nebuneşte,

Îl desmiardă, l-încălzeşte

Cu un vis de tainic dor;

Iar în norul de profume

Două suflete de flori

Le desparte-al nopţii mire

Cu fantastica-i şoptire,

Le resfiră, până mor.

Când pe stele aurie

Noaptea doarme uşurel,

Câte inime râzânde,

Dar pe câte suspinânde

Le delasă-ncetinel!

Dar aşa ne e destinul,

Vitreg prea adeseori,

Unui lumea i-acordează,

Iar pe altul îl botează

Cu-a lui rouă de plânsori.

Mortua est!

Făclie de veghe pe umezi morminte,

Un sunet de clopot în orele sfinte,

Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,

Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte şi flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate,