Vei pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

...

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele -

Părea un fulger ne'ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea dentâi,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul...

El zboară, gând purtat de dor,

Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă dezleagă

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ

Dar dă-mi o altă soarte,

Căci tu izvor eşti de vieţi

Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut

Şi m-aş întoarce-n chaos...

Şi din repaos m-am născut,

Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni

Răsai c-o-ntreagă lume,

Nu cere semne şi minuni

Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi

Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toţi,

S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt

Deşerte idealuri -

Când valuri află un mormânt,

Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc

Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri

Trăieşte azi ce moare,

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,

Din urmă moartea-l paşte,

Căci toţi se nasc spre a muri

Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi

Oriunde ai apune...

Cere-mi cuvântul meu dentâi -

Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cântare

Să se ia munţii cu păduri

Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi

Dreptate şi tărie?

Ţi-aş da pământul în bucăţi

Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,

Oştiri spre a străbate

Pământu-n lung şi marea-n larg,

Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Şi vezi ce te aşteaptă.

...

În locul lui menit din cer

Hyperion se-ntoarse

Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,

Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit

Şi noaptea o să-nceapă;

Răsare luna liniştit

Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei

Cărările din crânguri.

Sub şirul lung de mândri tei

Şedeau doi tineri singuri:

- O, lasă-mi capul meu pe sân,

Iubito, să se culce

Sub raza ochiului senin

Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci

Gândirile străbate-mi,

Revarsă linişte de veci

Pe noaptea mea de patimi.